Programul Europa creativă 2014-2020

Europa a fost singurul spaţiu care a privilegiat instituţional, prin politici publice directe, cultura. Aici s-a născut proiectul capitalelor culturale ale Europei, la iniţiativa lui Jack Lang, probabil cel mai aplicat politician european în privinţa subvenţionării activităţii culturale din bani publici, şi tot aici, ca urmare a asumării dezvoltării culturii în cadrul proiectului larg al integrării europene, au fost puse în aplicare, după Tratatul de la Maastricht, programe europene de finanţare a culturii.

 În anii ′90, liniile de finanţare erau pe programe sectoriale: carte, arte, cooperare între ţări, mobilitate europeană, etc. Abia în anul 2000 a fost lansat un program integrator, Cultura 2000, care oferea sprijin financiar organizaţiilor sau instituţiilor din ţările membre sau din ţările în curs de aderare care reuşeau să pună în practică proiecte culturale în parteneriat cu cel puţin alte două organizaţii din alte două ţări europene eligibile. În acest mod, Comisia Europeană introducea ca prioritate cooperarea şi dialogul intercultural. Adiacent acestei linii de finanţare a mai fost dezvoltată o consistentă direcţie privitoare la traduceri şi, după 2007, a fost lansat şi un program convergent privitor la finanţarea producţiilor video şi cinematografice (Euroimages şi Media). Cultura 2000 s-a încheiat în acest an şi, de mai bine de 10 luni, se află în dezbaterea Parlamentului European propunerea unui nou program de finanţare Creative Europe 1914-1920, care va constitui fundamentul financiar pentru aplicarea noului statut de implementare a programului Capitală Europeană a Culturii care, începând din 2019, îşi va schimba semnificativ obiectivele.

Programul Europa Creativă 2014-2020 propune câteva schimbări în ceea ce priveşte obiectivele pe care le urmăreşte Uniunea Europeană în domeniul culturii şi industriilor creative, esenţiale pentru cei care contruiesc conceptul şi strategia unui oraş carea aspiră la statutul de Capitală Culturală Europeană. Se păstrează, fireşte, o linie de finanţare pentru punerea în valoare a culturilor europene şi a dialogului intercultural, dar ponderea acestor manifestări este mai mică decât era până acum. Pratic domeniul culturii va avea o schemă de bugetare de 30% din totalul bugetului estimat (1,8 miliarde de euro pentru 7 ani) şi vor fi scoase din aceste manifestări acţiunile legate de cetăţenia europeană şi de relaţiile transfrontaliere care beneficiază de programe europene proprii. Această modificare de accent face ca programele culturale să continue să fie axate pe dimensiunea cooperării europene, dar vor trebui să se alinieze şi la celelalte două obiective majore pe care programul vrea să le încurajeze: cultura ca vector de dezvoltare regională şi racordarea la ultimele tehnologii de comunicare.

Corpul principal al finanţărilor (55% din buget) va viza proiecte dezvoltate de artişti creativi, antreprenori şi firme mici în domeniul industriilor creative. Uniunea Europeană încearcă prin acest program să încurajeze proiectele care au şi o eficienţă economică, aşa cum sectorul industriilor creative a demonstrat-o în ultimii ani, şi, de aceea, construieşte o linie de finanţare precum şi o politică europeană negociată cu băncile prin care să poată fi obţinute, în condiţii privilegiate, împrumuturi şi credite nerambursabile pentru sprijinirea industriilor creative în ansamblul lor. Astfel, linia de finanţare pentru media şi film va sprijini consistent cheltuielile de marketing şi distribuţie a produselor în ideea de a le face cât mai competitive pe piaţa globală. Vor continua, de asemenea, finanţările pentru traducerea şi distribuţia de carte pe piaţa europeană şi mondială, precum şi mai buna plasare pe piaţă a produselor creative realizate de antreprenori privaţi.

Europa Creativă are, de asemenea, o linie de finanţare transectorială (15% din buget) care urmăreşte să ofere aplicanţilor facilităţi fiscale şi financiare, sprijin pentru colectarea şi administrarea de date relevante în domeniu precum şi pentru proiecte pilot.

Cele două axe principale ale programului Capitală Culturală Europeană: dimensiunea cooperării europene şi dimensiunea participativă a cetăţenilor trebuie regândite prin grila obiectivelor programului suport care este Europa Creativă. Practic toate proiectele care vor construi eşafodajul agendei culturale pentru un an în cadrul dosarului de candidatură vor trebui calibrate după aceste coordonate: cooperare europeană, dezvoltare regională sustenabilă şi dialog intercultural. De aici trebuie să plece programul de formare a operatorilor din regiune care să fie capabili să acceseze viitoarele finanţări din Europa Creativă şi pentru asta fundaţia ”Iaşi Capitală Culturală Europeană” aduce o echipă de formatori care se vor întâlni cu toţi cei interesaţi în lansarea de programe pe această direcţie de finanţare, joi, 26 Septembrie, ora 10.00, în sala Mare a Primăriei. Intrarea este liberă.     

Cultură în miniatură

Cultura elitistă îi vizează, prin însăşi natura ei, pe specialişti şi consumatori care au dobîndit de-acasă, de la şcoală ori ca autodidacţi un orizont spiritual peste medie. În afara experţilor cu studii aprofundate, fie ei creatori ori teoreticieni, există în orice societate funcţională în acord cu un set fundamental de legi nescrise, dar împămîntenite, segmente din upper middle class ce preţuiesc actul cultural, îl înţeleg şi valorizează la adevărata lui cotă. Urmăresc evenimentele de gen, au abonamente la operă, filarmonică şi teatru, cumpără carte şi citesc, participă la vernisaje, frecventează galeriile de artă şi achiziţionează creaţii plastice pe care le expun la birou ori în mediul confortabil de-acasă. Categoria include, în principiu, profesori, medici, arhitecţi, judecători, avocaţi etc., interesaţi de manifestările culturale să le zicem clasice, de cultura oficială, de establishment fără echivoc axiologic. Unii au ei înşişi talent artistic şi, în momentele de respiro pe care profesiunea din care-şi cîştigă existenţa le îngăduie, scriu, pictează, cîntă la pian, vioară ori alt instrument muzical ale cărui secrete le-au deprins şi exersat din copilărie.

Ce se poate face, însă, pentru cealaltă parte, majoritară, a unei societăţi, pentru care, dintr-un cumul de motive obiective şi subiective, cultura nu constituie o prioritate? Ei vor fi destul de greu, unii, imposibil de atras la manifestări culturale de un anumit standard, dar acest lucru nu este, în nici un caz, vina lor. Stigmatizarea socială pe asemenea motiv ar fi lipsită de înţelepciune şi i-ar arunca defintiv şi cu efecte nefaste pe termen lung pentru comunitatea în care se află, într-o de nedorit stare a-culturală. Pentru aceşti oameni care nu au dat încă de gustul culturii, o soluţie eficientă ar fi formulele în miniatură livrate prin strategii simple, dar ingenioase, în locuri, maniere şi doze nepercepute drept indigeste. Eşalonul cel mai indicat este al tinerilor, încă formatabili în acest sens, nedespărţiţi de prea multă vreme de şcoala care, alături de ceilalţi responsabili de asemenea ţinte educative,  ar trebui să le dea cultura generală.

Dacă aţi fost pe litoralul românesc în ultimii ani, trebuie să fi remarcat abundenţa de cărţi poştale cu imagini şi texte de gust îndoielnic. Nubile mai mult sau mai puţin ”celebre”, de profesiune ”vedete”, îşi expun cu generozitate formele îmbunătăţite prin cabinete de chirugie plastică, la pachet cu comentarii la limita de jos a trivialităţii. Trimisul cărţilor poştale nu mai e cool în deceniul al doilea din secolul al XXI-lea, cu toţii preferînd email, facebook, SMS, BBM, Whats App, Viber etc. Dar nicăieri în lume noile tehnologii comunicaţionale nu au aruncat la pubelă vechile forme. Se comercializează şi acum cartoline redînd obiective turistice, de patrimoniu ori de vacanţă, a căror frumuseţe vrei s-o distribui şi s-o împărtăşeşti cu cineva de la mai mare distanţă. Pe aceste cartoline apare, de obicei şi cîte un scurt citat din autorul-autorii care au dat notorietate universală locului. Ca să revin la exemplu, de la malul Mării noastre Negre, nu-i poţi trimite mamei, bunicii ori dirigintei mai puţin experimentate în utilizarea gadgeturilor, o ilustrată din care să afle că ”Sexi brăileanca e o c...ă”. Două rînduri din Ovidiu, de pildă, bine alese, i-ar face pe expeditori şi destinatari să afle sau să-şi reamintească de existenţa şi pribegia poetului latin la Pontul Euxin. La Iaşi, cînd vom avea cărţi poştale realizate profesionist, însoţite de mini-citate din spusa de duh a cărturarilor legaţi de ”dulcele tîrg”, vor duce cu ele, pe-acolo pe unde vor fi trimise, vestea despre urbea noastră. Închipuiţi-vă efectul obţinut dacă într-o zi oarecare, toţi ieşenii am expedia unor apropiaţi, prieteni ori rude de pe alte meleaguri, cîte o elegantă carte poştală cu oraşul! Am pulveriza Iaşul în lume, iar prezentată cum se cuvine, iniţiativa ar deveni şi o ştire pentru agenţiile de presă internaţionale! 

Desertul se consumă întotdeauna la final, altfel îţi strică foamea şi-ţi face rău, aşa că procedez în consecinţă! Recent, am avut plăcuta surpriză ca, desfăcînd o ciocolată produsă de-o vestită firmă franceză de şocolaterie, să descopăr pe interiorul ambalajului, prezentat dichisit, în trei limbi, franceză, engleză şi olandeză, un scurt citat din Guy de Maupassant, de la 1881, cu trimitere la arta gastronomică: ”De toutes les passions, la seule vraiment respectable me paraît ệtre la gourmandise!” Dintr-o dată, excelenta ciocolată a căpătat alt gust! Poate producătorii locali şi operatorii culturali vor colabora în acest sens, chiar dacă Iaşul nu produce încă deliciosul desert.

Ce spuneţi de mini-galerii în cafenele, pasaje pietonale ori, şi mai bine, în locurile unde stăm la coadă să ne plătim facturile? Sînt numai cîteva exemple pe care creativii le-ar putea multiplica şi îmbunătăţi în variante atractive. În doze miniaturale, în locuri şi forme neobişnuite, cultura nu le-ar mai părea celor care nu au întîlnit-o încă aşa cum se cade ceva care plictiseşte ori, şi mai grav, oboseşte. Ar descoperi-o aşa cum este: surprinzătoare şi necesară.  O adevărată capitală culturală trebuie să-i aibă în vedere pe toţi membrii comunităţi ei, să-i atragă şi să-i implice pe nivele, cu mult timp înainte de desemnare şi încă mult şi după aceea.  

Ziua de Iaşi, 18 septembrie 2013    

Monumente in eter

Spaţiul virtual a devenit deja, de vreo câţiva ani buni, a doua noastră casă. El conţine o dimensiune proiectivă, o realitate a imaginaţiei la care în urmă cu ceva timp nu puteam decât visa. Spaţiul virtual ne-a completat existenţa, a dat consistenţă proiectelor imaginare, a făcut posibilă joaca şi căutarea de informaţii până la epuizarea fizică a internautului. E, bineînţeles, ca toate cuceririle tehnologiei, o minune şi un blestem în acelaşi timp.

Spaţiul virtual, cu informaţiile şi motoarele sale de căutare neobosite, este, în egală măsură, o nepreţuită univer­sitate în sine. Poţi afla practic orice de aici, dacă ştii nişte regului elementare de scotocire şi dacă ai o familiarizare minimală cu computerul. Poţi face cursuri on-line, poţi obţine diplome sau, pur şi simplu, poţi scrie sau copia nestingherit o lucrare. Moralitatea este suspendată în lumea internetului, aici unde nu există cenzură decât în ceea ce priveşte secretele militare şi terorismul (sau ţările cu regim autoritar care impun filtre de utilizare pe teritoriul lor). E o lume fascinantă deci, dar nu lipsită de primejdii şi capcane, între care cele mai rele sunt dependenţa şi autismul. Dacă în ceea ce priveşte jocurile, cancanurile sau pornografia se impun cumpătarea şi filtrul critic, pentru potolirea nesfârşitei nevoi de informare, a realei curiozităţi internetul este un remediu activ, fără doze limită, fără contraindicaţii. Un îndemn la perfecţionare căruia trebuie să-i ofere spaţiu şi „combustibil” toate instituţiile publice, cu atît mai abitir cele deschise către serviciul cetăţenilor şi cele care veghează la păstrarea iden­tităţii noastre culturale şi istorice. www.monumenteiasi.ro e un răspuns strălucit la o astfel de cerinţă şi o provocare pentru cei curioşi sau îndrăgostiţi de Iaşi, pentru specialişti şi publicul larg totodată.

Acest site, realizat de Direcţia pentru Cultură şi Patrimoniu Iaşi, este singurul din ţară de o asemenea magnitudine, cu un corp de informaţii care tinde spre exhaustiv, cu un portofoliu de mii de fotografii, planuri şi hărţi, cu o interfaţă simplă pentru cetăţeni. El este rodul muncii unei echipe a direcţiei al cărei suflet a fost Virgil Băbîi, actualul, meritat, director. E un proiect iniţiat în urmă cu zece ani care a avut nevoie de o schimbare de legislaţie, de intrarea României în Uniunea Europeană şi de sute de nopţi de nesomn pentru a fi lansat în spaţiul virtual, pentru a exista şi a fi perfecţionat continuu. Acest produs pune în evidenţă mai multe lucruri: în primul rând menirea esenţială a direcţiilor judeţene pentru cultură şi patrimoniu de a inventaria, clasa, proteja şi pune în evidenţă mărturiile fixe sau mobile, materiale sau imateriale ale trecutului şi identităţii noastre culturale pe care legea le include şi le apără sub denumirea de patrimoniu. Acest site este un exemplu de cum trebuie un serviciu public deconcentrat să-şi realizeze misiunea într-o ţară europeană – prin informaţii accesibile şi prin politici transparente în ceea ce priveşte avizele şi priorităţile.

În al doilea rînd, acest site reprezintă un instrument modern, la îndemîna cetăţeanului informat al secolului al XXI-lea, de a intra în contact cu autorităţile în modul cel mai clar şi confortabil cu putinţă. Aveţi nevoie de un aviz de la direcţie? De o expertiză? Vreţi să ştiţi dacă imobilul în care locuiţi e protejat de lege? Vreţi să îl reparaţi? Nimic mai simplu, intraţi pe site şi veţi găsi pe prima pagină toate răspunsurile. Veţi putea descărca toate formularele şi, după ce aţi verificat ce trebuie să cuprindă dosarul, îl aduceţi pentru a fi înregistrat la direcţie. Componenţa Comisiei Zonale precum şi hotărârile ei sunt postate imediat după fiecare şedinţă lunară. Secţiunea legislativă oferă pe loc textul reglementărilor în vigoare la care se face referire în avizări. Fără cozi, fără nervi, fără birocraţie excesivă.

În fine, site-ul este un instrument nepreţuit pentru specialişti. Cartarea siturilor arheologice printr-un program care utilizează GPS-ul şi analiza din satelit, a fost realizată, în urmă cu câţiva ani, de regretatul Vasile Munteanu, cu fondurile obţinute în urma taxelor de avizare, reprezentând atunci o premieră naţională şi un exemplu pentru toate celelte direcţii din ţară. Apoi analiza istorică a fişelor monumentelor este rodul unui efort titanic al tinerilor istorici de la Institutul „A.D.Xenopol” al Academiei Române: Andi şi Cătălina Mihalache împreună cu Alexandru Istrate, efort ce va continua încă ani pentru a putea discerne profesionist între surse şi izvoare, adesea fanteziste, intrate în legendă şi perpetuate ca atare de pletora de memorians care se ocupă de istoria oraşului. Perfectibilitatea informaţiei, extrema versatilitate a uneltelor, soluţiile tehnice şi softul complex realizat pentru acest proiect de o tînără firmă de IT a unor talentaţi absolvenţi ai şcolii ieşene de informatică, face din acest site o reuşită şi din perspectiva pur tehnică şi, de ase­menea, un model în ciuda unui design sobru, axat pe funcţio­nalitate şi nu pe expresivitate. Varianta în limba engleză, în pregătire, va desăvârşi acest efort lăudabil.

Vizitaţi-l, e un exemplu de succes, e un exemplu de proiect perfect european şi o mină de informaţii şi o firavă alinare pentru dorul de Copou dacă v-aţi mutat în Canada.

Ziarul de Iaşi, 11 septembrie 2013

Nostalghia

Recenta premieră a filmului lui Stere Gulea, făcut pe baza unui scenariu scris de Lucian Dan Teodorovici (et alii..) după romanul lui Dan Lungu, mi-a trezit, inevitabil, nişte nostalgii. Nu, nu sunt deloc ”o babă comunistă” şi nu cred că era câtuşi de puţin mai bine pe vremea dictaturii, dar mecanismul nostalgiilor e întotdeauna mai întortocheat şi mai puţin previzibil (şi controlabil!) decât am fi noi dispuşi să acceptăm. Aşa că poate nu ar fi nelalocul lui să îl disecăm, fugar, aici, într-un colţ de pagină.

Bineînţeles că ne pare inevitabil rău după ”zăpezile de altădată”, după elanul, nerăbdarea şi energia tinereţii, după trecutele amoruri sau după oamenii care ne-au marcat viaţa şi care au dispărut între timp. Dar acest reflex omenesc, cu toate ingredientele sale mundane şi cu tot sosul său existenţial, are rareori sclipiri artistice sau reflexe formative. E doar proiecţia mentală a unei existenţe banale, cu accidentele şi accentele biografice fireşti şi ea nu poate  spera, de regulă, la o ridicare în grad, la o schimbare de plan aşa cum, uneori, reuşeşte să facă artistul. Descrierile biografice sunt la îndemâna tuturor şi rareori fac obiectul literaturii sau al filmului. Paradoxul pariului lui Dan Lungu şi, în prelungire, al lui Stere Gulea îl reprezintă această răsturnare de perspectivă, de la ceea ce este relevant şi modelator în cazul elitelor, de la înălțime, la viaţa de la firul ierbii a omului năcăjit, comun, şters şi aparent insignifiant, demn și el, la urma urmelor de interesul artiștilor. Acestui om simplu, obișnuit îi poate fi dor de ”siguranţa” înşelătoare pe care sistemul rigid al dictaturii i-o oferea odinioară: o slujbă amărâtă, dar sigură, un spaţiu locativ gratis într-un bloc inestetic, dizgraţios şi insalubru. Un loc al lui într-o lume dominată de frică şi turnătorie, condusă de un sistem represiv, insidios, care ne otrăvea minţile şi conştiinţele.

Acest om obişnuit, care cară după sine complexele lumii vechi şi nostalgiile organice ale unor vremuri aurorale în care munca decerebrată îi aducea cel puţin satisfacţia unei vieţi terne, dar lipsită de griji fundamentale, e din ce în ce mai rar. Bătrâneţea lui e astăzi tristă şi, într-un fel poate nemeritat, devastatoare. Cu pensia ridiculă, cu lumea în care a crezut complet ruinată, cu o speranţă de viaţă abia pâlpâind în sistemul sanitar desfigurat al prezentului, se mai refugiază trist, din când în când, într-un trecut pe care, asemeni băieţilor care-şi aduc aminte din armată numai de isprăvile tinereşti şi nu de umilinţele castratoare, îl reduce zilnic doar la episoadele eroice şi fericite ale tinereţii. Şi s-ar întrista dacă l-ai apostrofa că e comunist. Vorba Emiliei, ”baba” amintită: ”oi fi fost comunistă fără să ştiu!”

Ce uită ei, dincolo de omeneştile regrete ale vremurilor apuse este, totuși, ceea ce noi nu avem voie să uităm: coada la lapte de la 3 dimineaţa, şpaga umilitoare dată pentru un pachet de unt sau o pungă cu un pui de Gostat gestionarei de la Alimentara, o ţoapă analfabetă cu inevitabila ei căciulă de nurcă de la Romarta,  privirea tăioasă, scârbit-îngheţată, a ”toarşului” de la partid, bancurile cu Ceaşcă, aruncate  de provocatorul care avea voie de la poliţie să le spună pentru a turna amărăşteni care muşcau momeala (provocator pe care l-am regăsit apoi, post festum, agitând un carnet de partid istoric şi declamând tupeist că a fost dizident!), uşa trântită a cadristului care răcnea că ”pentru mine, stagiarii din promoţiile ultimilor trei ani, NICI NU EXISTĂ” şi, nu în ultimul rând poate, imaginea cea mai vie dintre toate: grănicerii care stăteau cu arma îndreptată împotriva propriilor cetăţeni, să nu cumva să părăsească lagărul. Aşa se şi chema oficial: lagărul ţărilor socialiste!

Dar nostalgia mea nu se regăseşte pe aceste coordonate. Singurul meu exerciţiu de visător profesionist, singura mea porţie de utopie legată de societăţi perfecte pe care le-aş croi vizează doar o regulă simplă: ca fiecare să trăiască în sistemul pe care îl sprijină public fie ei susținători de dreapta sau de stânga. De exemplu, nostalgicii socialismului biruitor să fie încartiruiţi în blocuri din plăci, la periferie, iar pe caloriferele reci să fie gravată inscripţia ”mai pune o haină pe tine”. Lumina să fie întreruptă între orele 17 şi 20 și la televizor să fie difuzate doar cele două ore de program cu discursurile Conducătoruilui (acum, bunăoară, Traian Băsescu!) şi, evident, să fie păziţi să nu cumva să poată ieşi de acolo. Şi, mai presus de toate, să fi fost ademeniţi că dacă vin de bunăvoie şi stau acolo două săptămâni, după aceea li se va mări pensia, iar la împlinirea sorocului să se răspândească zvonul că sunt victimele unui experiment şi că nu vor mai ieşi de acolo niciodată fiind uitaţi de toată lumea. Şi să primească drept compensaţie, fie, accept, o doză în plus de nechezol şi un pachet de gheare de pui. După care să vină la putere EBA.

În mod paradoxal, deşi Angela Merkel este un produs al Germaniei de Est, în ciuda bunăstării Ostalgia face ravagii şi în ţara readusă la viaţă şi la civilizaţie de sora din Vest cu cheltuieli fabuloase, țară devenită simbol al capitalismului biruitor, țară în care, totuși, utopia socialistă umple programele intelectualilor și artiștilor. De unde rezultă că nostalgia după comunism e un vector care ar putea fi utilizat şi în agendele provocărilor artistice ale prezentului. Pentru că, se pare, nostalgia după vechiul regim, după tinereţe şi după timpurile revoluţionare nu poate fi extirpată din lumea democratică, dar incomodă, a capitalismului, fiind suficient de vitală pentru a genera noi utopii.

(Nostalghia  e un film de Tarkovski, un regizor ale cărui filme lungi şi metaforice ne mobilau viaţa interioară în comunism. Timpul şi disponibilitatea intelectuală de a le vedea şi diseca pe îndelete alături de prieteni, atunci, în lungile seri din noaptea comunismului sunt singurele mele nostalgii ale acelor vremuri, sper, apuse).

Ziarul de Iași, 4 septembrie 2013

Nostalghia