Aminteam, în urmă cu câteva săptamâni, că pentru generaţia
mea, adolescenţi pe finalul anilor 70 şi studenţi la inceputul anilor 80,
muzica rock era una dintre puţinele forme de exprimare efectivă a libertăţii.
Copiii mei se uita azi curioşi când le spun că faptul că ascultam Black
Sabbath, Led Zeppelin, Deep Purple sau AC/DC era o formă de nesupunere civică,
de reacţie la canonul conformist şi spălator de creiere al „Cântării României”
– stupidă potemkianiadă muzical-artistică făcută de propagandiştii regimului şi
impusă cu forţa tinerei generaţii. Nu exista concert rock la Sala Sporturilor
din Iaşi la care să nu ocupăm, imediat ce se stingeau luminile, spaţiul central
al arenei, care era interzis, şi să dansăm acolo înghiontindu-ne cu miliţienii
care, evident, erau în minoritate şi nu puteau stăpâni mulţimea. Când, ca
antidot dizolvant, la Cenaclul „Flacăra” condus de odiosul propagandist
ceauşist cu plete Adrian Păunescu (dactilografiasem în viteza PăunSECU, dar am
corectat doar pentru faptul că acum a trecut şi el la cele veşnice), a fost pus
linoleum pe suprafaţa de joc, iar miliţienii ne invitau amabil să intram şi să
ne exprimăm simţămintele pentru „conducerea înţeleaptă de partid şi de stat”,
evident că, de scârba, nu a mai coborât nimeni.
Îmi aduc aminte ce importante ni se păreau atunci detalii
care azi ar părea caraghioase, cum ar fi mărcile de chitări şi diferenţele
dintre ele: Gibson (musai era vorba de Les Paul de Luxe!) era chitara pentru
blues; Ibanez-ul era marca predilectă a heavy metaliştilor (de tipul Kiss sau
Scorpions), iar Fenderul era însuşi potirul Sfântului Graal devenit palpabil.
De altfel, doar cuvântul devoţiune ar putea exprima simţămintele noastre atunci
când am pus mâna pentru prima oara pe un Fender adevărat, graţie marelui
chitarist Iuliu Merca, leaderul „Semnal M”-ului, trupă pentru care devenisem în
liceu, graţie unui coleg bun dispărut dintre noi de mai bine de două decenii,
membru al celui mai puternic Fan Club din România. Era un Stratocaster galben,
asemeni aceluia făcut celebru de Ritchie Blackmore, iar „Ghiulă” ni l-a arătat,
backstage, plin de mândrie şi de
iubire pentru un instrument care îşi depăşise de mult latura sa obiectuală
devenind, cum am zice astăzi, un icon.
Mi-au revenit în memorie aceste lucruri legate de chitările
Fender zilele trecute când am văzut ( pe http://www.theblackstrat.com/The_Black_Strat-home...html)
că a apărut o carte intitulată The Black
Strat. A History of David Gilmour's Black Fender Stratocaster scrisă de
Phil Taylor, tehnicianul de chitări al trupei Pink Floyd încă din 1974, cel
care, după cum scrie pe coperta cărţii, este „singurul care cunoaşte
instrumentele trupei mai bine decât ei înşişi!”. Nu ştiu să cânt la chitară –
sper să am răgazul la pensie să învăţ aşa, de amorul artei! –, dar sunt un fan
necondiţionat al lui David Gilmour, după gustul meu, cel mai mare chitarist de
rock al tuturor timpurilor ca viziune, compoziţie, diversitate, interpretare şi
stil (ştiu că e o afirmaţie controversată, dar aste e, mi-o asum). Îi spuneam,
de altfel, la Festivalul de la Sibiu de săptămâna trecută, lui Cătălin
Ştefănescu ca urmare a postării mele referitoare la conferinţa ţinută de el la
Iaşi cu ceva timp în urmă,
că dacă el este mai apropiat de Roger Waters eu mă simt iremediabil legat de
David Gilmour pentru a da, aşa, o tuşă globalistă nuanţelor care ne despărţeau
în chestiunea culturii de elită. Iar Gilmour, deşi cântă la tot felul de
chitări (el fiind inventatorul slide guitar-ului orizontal), la banjo sau
saxofon (mai nou!) va rămâne în istoria rock-ului datorită celebrului său
Fender Stratocaster negru, căruia, iată, i s-a dedicat şi o carte. Este,
desigur, un exemplu elocvent că şi atunci când iubeşti muzica o carte îţi poate
fi de folos.
Nu pot să închei această postare tinerească, de vară, care
ignoră ironic bătăliile titanice din mass media despre inepţia de a face
mega-judeţe, fără să mai spun ceva. Graţie celor de la http://www.nicherecords.ro/, un site
specializat pe muzică adevărată disponibilă pe toate formatele posibile
(inclusiv vinyl-uri remasterizate, absolut excepţionale), am intrat în posesia
DVD-ului cu concertul din 2006, de la Royal Albert Hall în Londra, susţinut de
David Gilmour la împlinirea vârstei de 60 ani. Remember That Night, este cu adevărat un concert de neuitat unde
cântă toţi prietenii lui începând cu memorabilul clăpar al Pink Floyd-ului,
Richard Wright – dispărut între timp, din nefericire, cu David Bowie, cu Phil
Manzanera, cu Crosby &Nash, duetul celebru al anilor 70, cu marele
saxofonist Dick Parry, cu o mulţime de alţi solişti sau apropiaţi ai trupei şi
ai liderului ei. Este un rafinament, un aer de linişte şi de calm al valorilor,
de bucurie pură a interpretării şi de perfecţiune tehnică care face acest
concert, mai spun o dată, cu adevărat memorabil. Îl recomand din toată inima,
nu numai iubitorilor de rock progresiv, ci tuturor oamenilor care apreciază
calitatea şi excelenţa în muzică pentru că, oricât de deplasat ar părea, Mozart
nu e departe. Un Mozart postmodern, dar, totuşi, un uriaş al muzicii. Ce m-a
impresionat, dincolo de reluarea proaspătă şi credibilă a compoziţiilor sale
celebre de pe albumele Pink Floyd, sunt compoziţiile noi, de pe albumul său
solo On An Island unde poate fi
descoperit un „pensionar” liber, vivace, creativ şi înţelept (hai, rapid, pe
You Tube: http://www. youtube.
com/watch?v=M6xtSbGBydM) care cântă, evident, pe bătrânul său Black
Strat, aşa ca pe vremuri, în Live at
Pompeii. Că tot interpretează în acest concert, susţinut pe cea mai celebră
scenă londoneză de muzică simfonică, o variantă amuţitoare din Echoes (mai căutaţi şi singuri pe You
Tube, că merită!) unde, la început, la auzul doar a unui singur sunet – nota
metalică apăsată de Richard Wright, care sugera sunetul unei picături care cade
– zece mii de oameni se ridică în picioare în urale. Şi rămân aşa, mai mult de
un sfert de oră, cât durează uluitoarea sugestie că muzica este singurul limbaj
care ne pune în contact cu extratereştrii (cei care, bineînţeles, prin radiaţia
albastră pusă în scenă de lighting designer-ului trupei Pink Floyd, Marc
Brickman, şi prin efectele de sunet de pe slide guitar, răspund şi ei la
finalul piesei în delirul asistenţei). Vizionare şi audiţie plăcută!
