La Aniversară

O imagine complet inedită, de la Paris, pe 24 mai 1992, la Hotelul George V, cînd M.S. Regele Mihai I s-a întilnit cu elita intelectuală românească din exil. De la stînga la dreapta Dinu Zamfirescu, Sanda Stolojan, Monica Lovinescu, Vlad Stolojan şi Virgil Ierunca. În fundal, Toader Paleologu. În spatele aparatului de fotografiat, eu.

Postez aceasta imagine precum si articolul proaspat apărut în "Cronica Veche", într-un număr excelent, în cinstea oamenilor decenţi şi educaţi din această ţară pentru care aniversarea celor 9 decenii de viaţă ireproşabilă a Maiestăţii Sale în slujba României înseamnă ceva.

„Nu mai vrem un 10 mai / Fără regele Mihai!”

            E greu de explicat astăzi frisonul maladiv pe care această scandare nevinovată îl trezea în anii 90. În acele vremuri, la simpla pomenire a numelui Maiestăţii Sale, încă Regele României din punct de vedere strict juridic (un act semnat sub ameninţarea armei este nul de drept în orice justiţie democratică) odată cu căderea regimului criminal comunist, o masă indistinctă de cetăţeni, nu numai instrumentele malefice ale poliţiei politice sau profitorii regimului anterior, ci şi intelectuali onorabili la prima vedere, parcă o luau razna. Ar fi interesant de analizat de ce, mai ales că reziduuri fetide ale acelei pandemii, mai răsar încă în presa de azi.

            Ilegitimitatea puterii şi violenţa structurală au fost cele două coordonate esenţiale ale regimului bolşevic peste tot în lume şi atunci cînd un aparatchik ajuns la comandă era confruntat cu aceste două chestiuni îşi dădea instantaneu arama pe faţă. Nu este aici locul pentru a relua teme fierbinţi ale dezbaterii publice din primele mandate ale preşedintelui Ion Iliescu cu atît mai mult cu cît în cel de-al treilea mandat al său, din 2000 pînă în 2004, s-a străduit măcar să iniţieze medierea unor conflicte şi fracturi ale societăţii româneşti de care era vinovat în cel mai înalt grad. Totuşi, nu e lipsit de semnificaţie faptul că atunci cînd a fost confruntat cu cele două teste de foc amintite, Ion Iliescu şi-a arătat pe loc descendenţa şi limitele astfel încît, în ciuda cîtorva lucruri pozitive pe care finalmente le-a făcut, mineriadele, legionarii inventaţi şi reprobabila campanie împotriva Maiestăţii Sale vor rămâne printre evenimentele cumplite cu care numele său va fi asociat în durata lungă a istoriei. S-ar fi putut însă altfel? – e o întrebare fără răspuns, dar care merită totuşi analizată.

            Născut şi educat în timpul naţional-comunismului lui Ceauşescu nu aveam cum să fiu monarhist şi, cu rare şi temătoare excepţii în sfera privată, nu era nimeni aşa în România. Cînd însă, la începutul anului 1990, familia regală, revenită după patru decenii de exil să se închine la ctitoria regală de la Curtea de Argeş a fost hăituită de mardeiaşii lui Roman şi Iliescu, umflată cu forţa şi expulzată brutal înpoi în străinătate, am devenit brusc atent. Am scris atunci, în numărul din martie 1990 al „Cronicii” ieşene, un articol intitulat Cine se teme de Maiestatea Sa? care m-a catapultat rapid pe lista neagră a „băieţilor” cei care, neiertători, mi-au blocat rapid cariera administrativă  la ordinele lui Ion Solcanu. Atunci am realizat că în România nu e timp şi loc pentru oamenii liberi, neînregimentaţi, văzînd cum în societatea noastră se aleg apele: pe de o parte discursul isteric antimonarhic al celor care-şi simţeau, pe bună dreptate, legitimitatea politică pusă în discuţie şi care şi-au găsit o nesperată susţinere în intelectualii dezabuzaţi, nostalgici după privilegiile de mai an, deveniţi înfocaţi susţinători ai „republicii de la Ploieşti” iar pe de altă parte, o categorie stranie de activişti ai monarhiei, bătrînei paseişti sau tineri anarhişti reciclaţi (de masa de manevră a poporului îndobitocit de televiziunea iliescană nici nu mai vorbesc) ale căror acţiuni erau la fel de haotice şi iraţionale. Cu rare excepţii, nu era loc pentru o judecată limpede, echilibrată, în spiritul şi numele adevărului şi a dreptăţii şi, din nefericire, lucrurile nu s-au schimbat prea mult nici astăzi.

            În primăvara lui 1992 eram bursier la Paris cînd mi-au parvenit zvonurile despre vizita familiei regale în ţară de sfintele sărbători de Paşte, neatent aprobată de Ion Iliescu care se simţea acum mai sigur pe poziţia lui după ce „Constituţia lui Iorgovan” fusese oarecum validată prin vot popular – manevră hoţească de a invoca o tranşare plebiscitară a opţiunii pentru republică (prezidenţială, bineînţeles!) în defavoarea monarhiei constituţionale ca formă de stat. Am privit apoi, uimit şi excitat, transmisiunile televiziunii franceze, care preluase filmările făcute de o încercare de televiziune privată, alternativă, din România (parcă SOTI se numea) cu fabuloasa tălăzuire a milionului de oameni ieşiţi pe străzile Bucureştiului să-l vadă pe regele României şi pe prinţul moştenitor Nicolae. Ne imaginam spaima de moarte a securiştilor de acasă. Le-am văzut apoi pe Maiestăţile lor la Paris, întîi la o foarte populară emisiune de la TF1 şi apoi în realitate, la o fabuloasă întîlnire a familiei regale cu exilul intelectual românesc parizian, ţinută în fastuoasele saloane ale hotelului Geoge V, reşedinţa tradiţională a capetelor încoronate ale lumii. Am simţit atunci, alături de figuri legendare ale lumii noastre intelectuale, forţa şi sinceritatea unui om discret şi auster, distins şi cald, onest şi ferm pe care un destin potrivnic l-a împiedicat să fie ceea ce era menit să fie: conducător al unei ţări în derivă, model de omenie, cumpănire şi bunăcuviinţă pentru o lume pervertită de levantini şi bolşevici. Îmi aduc aminte, de asemenea, de răspunsul nediplomatic, potrivit unui tînăr de treizeci de ani, la întrebarea febrilă a distinsului istoric de la Manchester, Constantin Brâncoveanu (da!, descendent al Brâncovenilor), pe atunci secretar al Casei Regale, care mă chestiona amical, pe splendida terasă a unei cafenele pariziene, asupra şanselor de a reveni monarhia la conducerea ţării. L-am întrebat abrupt, fără protocol, cu acea candoare abrazivă a tinerilor, „ce serviciu de informaţii vă ajută pentru asta?”

Întrebarea legată de sprijinul pe care Casa Regală a României îl putea avea de la vreun serviciu secret era una pur retorică, bineînţeles. Era evident şi pentru un nespecialist că nimeni nu luase vreodată în calcul revenirea regelui Mihai pe tronul de unde fusese alungat de teroriştii sovietici, nici de partea vestică, nici de cea estică a Cortinei de Fier şi, din nefericire, nici din interiorul aparatului de putere din ţară. Mesajele de Crăciun pe care Maiestatea Sa le trimitea prin intermediul Europei Libere erau mai curînd percepute în ţară drept un pigment exotic, amintire a unui timp revolut, un fragment resuscitat din cartea de istorie al cărui potenţial subversiv era, din nefericire, mult mai scăzut decît colindele pe care, cu dibăcie, le transmiteau angajaţii secţiei româneşti ai acestui post de radio, excepţională armă de propagandă şi luptă împotriva comunismului, inteligent finanţată de americani. Colindele erau de fapt interzise de comunişti pentru potenţialul lor „obscurantist” care îi împiedica pe oamenii acelei Românii să devină, în masă, marionete decerebrate. Nu se mai temea nimeni de Rege; Ceauşescu pusese laba pe Castelul Peleş scoţîndu-l din circuitul turistic pentru a se lăfăi singur, cu Leana lui, prin dormitoarele regale pentru a marca definitiv faptul că luxul şi comodităţile aristocratice sunt exclusiv destinate mîrlanilor de partid, cei „aleşi” să le exercite în numele poporului. A putut lesne fi observat, după asasinarea lui Ceauşescu, că nici fiilor de ceferişti, obişnuiţi cu „crapul la carton” de la Olteniţa, nu le displăcea palatul Cotroceni sau domeniul de vînătoare de la Scroviştea, dar, etica mă obligă să o spun, nu din aceste motive a pornit Ion Iliescu infama campanie de maculare a familiei regale în prima jumătate a anilor 90.

            Serviciul D (dezinformare) al securităţii a fost una dintre cele mai active părţi a fostei poliţii politice în acele vremuri şi toată reţeaua de agenţi de influenţă, zvoneri şi provocatori a fost generos retribuită şi pusă la treabă sub comanda neîndurătoare a lui Voican-Voiculescu. Amplificarea pînă la isterie a minciunilor clasice ale comuniştilor a fost primul pas (decoraţia lui Stalin sau trenul cu aur şi tablouri, bunăoară, care avea ca singură referinţă reală garnitura de tren cu mobile, lucruri personale – între care, fireşte, bijuteriile şi tablourile cumpărate din banii proprii – negociate de Carol al II-lea cu Antonescu atunci cînd a plecat în exil, în 1940); au urmat răstălmăcirile odioase şi calomnia groasă (în care au excelat canalii de presă care erau autorii greţoaselor ode la adresa foştilor dictatori) ordonate de Iliescu imediat ce s-a profilat posibilitatea ca Maiestăţile lor să revină acasă. Apoi acest demers grosier (de huliganismul cu care au fost expulzaţi sau, mai apoi, opriţi să intre în ţară am mai amintit) a fost dublat de manipulări pe paliere mai subtile. Foştii istorici de serviciu ai dictaturii au devenit acum apărătorii autointitulatului „mareşal” Antonescu şi antimonarhişti declaraţi. Dacă numele adevăratului rege era acoperit cu cele mai imunde epitete, bastardul regal (folosesc acest termen în sensul regulilor Casei Regale, singurele aplicabile, şi nu urmăresc nici un efect peiorativ) este rapid contactat (racolat?) şi folosit activ în campania de erodare a credibilităţii Maiestăţii Sale. Miliţieni cu ceafa groasă, care abia descoperiseră libertatea sudalmei la adresa Regelui se pliază ascultători din şale, apelîndu-l mieros pe domnul Lambrino nici mai mult nici mai puţin decît „prinţul Paul de România” respectînd obsecvios hilara hotărîre a tribunalului de la Slobozia care îi atribuia, în plin avînt republican iliescan, dreptul de a folosi acest titlu calp. (Doar o menţiune în cazul domnului Lambrino, acest „Bercea Mondialu” al Casei Regale de grija căruia nu poate dormi nici azi preşedintele republicii. Domnul Lambrino este copilul fiului nelegitim al regelui Carol al II-lea şi în chestiunea drepturilor civile pe care i le va recunoaşte cândva justiţia nu am a face niciun comentariu. În ceea ce priveşte includerea sa în Casa Regală a României, justiţia civilă este nulă, această putere fiind doar la îndemâna Suveranului.)

            Au urmat apoi, în discursul public controlat de televiziunea lui Iliescu (ProTV-ul a apărut abia în 1996), singura care avea permisiunea de a forma electoratul, o abundenţă de „prinţi” şi „regi”. Prinţul Sturza, care se visa un fel de „conte de Marenches” al spionajului românesc nu s-a plimbat degeaba cu elicopterele lui Măgureanu: castele, sute de hectare şi 80 % din suprafaţa împădurită a judeţului Neamţ i-au fost prompt retrocedate cu mult înainte ca domnul Iorgulescu să încerce şi el o schemă financiară (eşuată) cu castelul Bran. Au început apoi să ţină prima pagină „regii”şi „împăraţii” ţiganilor urmaţi de „regele Hagi” şi de o pletoră de personaje publice (regina R&B-ului, prinţesa Caragea etc.) mai mult sau mai puţin onorabile gratulate cu un apelativ folosit cu precădere în scopul de a eroda şi discredita Casa Regală şi abia apoi, poate, în unele cazuri, de a marca excepţionalitatea. Acestei campanii insidioase i s-a alăturat şi o parte a intelectualităţii publice care după voluptatea şi vioiciunea afirmării unui discurs anti-comunist atunci cînd, finalmente, „se dăduse voie de la poliţie” se descoperea acum visceral antiregalistă. Regele le era acestor  bonjurişti dîmboviţeni „antipatic”, nu avea, dragă, „discursul ăla electrizant al lui Ceauşescu din balcon, în 68, cînd am fost în centrul atenţiei” (în urma căruia anticomunişti faimoşi s-au înghesuit să ceară carnete de partid şi „arme la Uniunea Scriitorilor să se bată cu ruşii”); pe scurt, regele „nu e cool”, nu e postmodern, e vetust şi, mai presus de orice, nici nu are nevoie de osanale. Iar răzbunarea menestrelilor refuzaţi fu chiar mai cruntă decît aceea a activiştilor de partid comunist.

            După 1996, atmosfera însă începe să se schimbe în ceea ce priveşte persecuţia la care este supusă Casa Regală a României. Bolşevicii sunt forţaţi să facă, strategic, un pas înapoi lăsînd puterea pe mîna secretarilor de partid de la Universitate. Alt aer! Tot atunci, un tînăr şi distins actor, dintr-o familie importantă a Iaşului, se căsătoreşte cu Principesa Margareta, moştenitoarea tronului României, devenind Prinţ Consort şi ultimul pretext de luptă împotriva Maiestăţii Sale.

Anunţarea posibilei candidaturi la Cotroceni, ca Preşedinte, a Alteţei Sale Regale, Principele Radu de Veringen (fost Duda), Prinţ Consort al moştenitoarei tronului României, Principesa Margareta, a stîrnit peplexitate şi a resuscitat comentariile răuvoitoare ale unei părţi semnificative a mass mediei antrenată în calomnierea Casei Regale şi intrată „în adormire” după istorica împăcare a lui Ion Iliescu cu adversarul său politic cel mai de temut. Această poveste, care îmbogăţeşte pitoresc peisajul cacofonic al dezbaterilor publice şi televizate de la noi, merită, cred eu, un pic de atenţie şi o analiză ceva mai depasionalizată.

            Primul lucru straniu legat de această candidatură paradoxală, care a generat de curând şi reacţia incalificabilă a preşedintelui Băsescu care nu s-a sfiit să-l bălăcărească pe Regele Mihai I, în prime time la televizor, într-un mod chiar mai revoltător decât îndrăznise să o facă Iliescu însuşi, este că pune în evidenţă un consens dubios al comentatorilor şi formatorilor de opinie, din cele mai diverse medii şi de formaţii şi simpatii politice, de minimalizare şi de discreditare la comandă a Principelui Radu. Deşi realitaea ne arată un om distins şi educat, provenind dintr-o familie bună (dacă nu aristocratică stricto sensu, cel puţin de o înaltă calitate umană şi intelectuală), cu maniere impecabile şi cu excelente abilităţi de comunicare, (fireşti pentru un om care a iubit scena) imaginea din oglinda mass mediei este şocant de contorsionată şi de nedreaptă. Admit că diverşi comentatori care s-au înfruptat din privilegiile vechiului regim, obişnuiţi să cînte osanale activiştilor „luminaţi” au naturale pulsiuni poporane şi se simt iritaţi de distincţia distantă a celor cu „sînge albastru”. De la Revoluţia Franceză încoace gloata dezlănţuită şi-a impus supremaţia circului – deghizată în populism şi democraţie – în defavoarea fastului construit şi opulent ce marca succesiunea familială la tron. Ce-i drept democraţia e mai vie, mai colorată, mai imprevizibilă, măscăricii au şansa lor de a ajunge în vîrf, viaţa e mai schimbătoare şi mai palpitantă iar aici, la porţile Orientului, lumea pare să sacrifice mai uşor seriozitatea şi stabilitatea în favoarea disponibilităţii la bîrfă şi la scandal, îndeletniciri dragi celor de joasă extracţie socială din mahalalele urbane, nu oamenilor simpli şi drepţi de la ţară (care, din nefericire, n-au mai rămas decît în zonele necooperativizate de comunişti!). Dincolo însă de această explicaţie mai generală care încearcă o înobilare sofistică pentru mahalagismul generalizat ce domină – din vina formatorilor de opinie şi a stăpînilor lor – spaţiul nostru public, ostilitatea cu care a fost întîmpinat încă de la început Principele Radu e greu de înţeles.

            S-a insinuat, în tradiţia scenariilor conspiraţioniste care fac deliciul bîrfitorilor politici, că ar fi un fel de „cal troian” infiltrat în Casa Regală. De cine şi cu ce scop nu era prea clar. Cum, vor sări adepţii acestei teorii, nu e evident?, de securişti, pentru compromiterea Casei Regale a României. „L-a convins pe rege să se vîndă lui Iliescu pentru a-şi recupera proprietăţile, a fost ambasadorul at large al lui Năstase şi acum vrea să compromită complet ultimele speranţe ale monarhiştilor, nu vezi că-i agent dublu?” este, de regulă, discursul acestor atoateştiutori, inflexibili apărători ai neprihănirii româneşti, modulat în diverse registre. Cum la o asemenea brutală şi necuviincioasă insinuare niciun membru al Casei Regale nu ar avea cum să se coboare să răspundă, mi-aş îngădui eu, necondiţionat de vreun alt cod de comportament decît rigoarea istorică şi onestitatea analizei comparate să mă aplec puţin asupra acestei grile de interpretare strîmbă, sau cel puţin discutabilă, în opinia mea. Ce se vede totuşi la o privire obiectivă este însă cu totul altceva: Principele şi Principesa par a alcătui un cuplu foarte potrivit şi cît se poate de fericit; Principele s-a integrat perfect în atribuţiile Prinţului Consort pe care le exercită impecabil, cu distincţie şi graţie; medierea cu regimul Iliescu, oricît de reprobabilă ar fi putut părea pentru purişti a fost un compromis rezonabil care a permis Casei Regale să revină acasă şi să-şi afirme nestingherită prezenţa pentru compatrioţi prin programele sociale şi prin strategiile de vizibilitate pe care le-a găsit de cuviinţă; au sprijinit proiectele majore pentru ţară (intrarea în NATO şi UE) şi nu un guvern anume, afirmîndu-şi astfel bunacredinţă şi eliminînd în acest mod orice interpretare insidioasă privind posibilele scopuri tenebroase pe care Casa Regală le-ar fi nutrit la adresa românilor; şi-au recuperat cu demnitate ceea ce era legal şi li se cuvenea evitînd şicanele şi tergiversările umilitoare la care i-ar fi supus o justiţie dirijată (în plus au afirmat răspicat, de la bun început, că vor menţine statutul de muzeu naţional al Castelului Peleş şi au acceptat atribuirea doar în folosinţă a Castelul Elisabeta din Bucureşti); Maiestatea sa a lansat şi susţinut, odată cu intrarea României în UE, un program vizionar de dezvoltare durabilă a ţării din punct de vedere economic, moral şi politic în următoarele trei decenii centrat pe cele patru valori fundamentale ale Casei Regale a României: spirit de răspundere, loialitate, generozitate şi puterea exemplului (vezi http://www.familiaregala.ro/upload/Viziunea_RO.pdf), valori pe care nu ar fi deloc rău să le vedem asumate şi de mercantila şi imorala noastră clasă politică; în fine, şi vorbesc şi în nume propriu, absolut toată lumea şi-a schimbat în bine opiniile după ce a avut ocazia să le vadă direct în acţiunea de reprezentare a României pe Alteţele Lor Regale, Principesa Margareta şi Principele Radu. Aceasta e realitatea şi acestea sunt faptele care ar trebui să genereze analiza activităţii Casei Regale şi nu insinuările bolnave sau băşcălia iresponsabilă şi dizolvantă a valahilor.

            Ce caută Radu Duda în lupta pentru preşedenţie şi cum se leagă această candidatură de speranţele unor români că monarhia ar putea reveni? Nu am o explicaţie pentru acest fapt bizar, dar un prim răspuns pe care l-aş schiţa aici ar fi că încearcă astfel să pună în practică viziunea de dezvoltare a României amintită mai sus şi că, date fiind schimbările privind succesiunea la tron stabilite de Maiestatea Sa la şase decenii de la abdicarea forţată, nu trebuie să uităm că Principele Radu nu va putea fi niciodată Regele României. Cine îl poate împiedica deci să încerce să ne convingă că ar putea fi un bun preşedinte atâta timp cât pentru această demnitate concurează nestingheriţi Corneliu Vadim Tudor, Dan Diaconescu sau Miron Cozma? Fără a fi un suporter al unui astfel de proiect fantezist, nu pot să nu observ cu suspiciune toată ciorovăiala dubiosă şi intoxicările din jurul acestu fals subiect de presă.

Cum şi în acest an am avut un 10 mai „fără Regele Mihai”, măcar pe 25 octombrie, la aniversarea celor nouă decenii de viaţa demnă în slujba României putem să visăm, pentru o clipă, că „Monarhia / salvează România!”.

            La Mulţi Ani, Sire!