Contra-Cultura

Capitalismul nu e deloc confortabil. În ciuda fantasmelor societății de consum, fantasme compensatorii pentru toți cei care au avut ghinionul să se nască în societăți tribale, autoritariste de stânga sau dictaturi comuniste, "lumea liberă" nu e pentru toată lumea. Chiar dacă nu exclude pe nimeni cu program (cum se întâmplă în toate celelelte forme de organizare economică, politică și socială), ceea ce numim astăzi o democrație liberală, adică o societate bazată pe drepturi civile constituțional garantate, pe pluripartidism și separația puterilor în stat, pe egalitatea de șanse și competiția liberă pe piața economică, este, totuși, o lume inconfortabilă pentru mulți cetățeni. Este inconfortabilă pentru că, privilegiind individualismul și competiția, distruge țesătura organică a societății arhaice, patriarhale și comunitare, făcându-i pe oameni tot mai singuri, mai egoiști și meschini. Îi apasă, pe cei mai mulți, pentru că ducând competiția la absurd valorizează scandalos orice formă de violență, fie ea tensiunea zilnică pentru păstrarea locului de muncă, fie războiul ca atare, banalizând și trivializând crima prin tocirea anticorpilor sociali moleșiți de prezența constantă, prin televiziune și jocuri, a acesteia în viețile copiilor și ale adulților.

Desigur că nu toată lumea percepe aceste trasături negative ale societății în care poziția centrală o joacă banii și investițiile și mulți dintre contemporanii noștri sunt perfect adaptați acestui mediu primar concurențial, în care învinge cel mai îndrăzneț și mai lipsit de scrupule, dar, funciar există totuși o largă paletă de cetățeni pentru care capitalismul este nedrept, apăsător și structural violent, astfel încât cred că răspunsul la fel de violent, simbolic sau direct fizic,  împotriva sistemului este perfect îndreptățit. Ei sunt cei care, dincolo de guerilla violentă propriu zisă a radicalilor și a teroriștilor, supun în permanență puterea politică unui tir neobosit de critici, reproșuri și atacuri. Ei constituie acea masă de manevră idealistă care articulează, în toate țările democrației liberale, discursul entuziast anarhist al contra-culturii.

Izvodit din nevoia avangardei artistice de a da cu tifla artei canonice, contra-cultura a reprezentat, în anii 60, o reacție sănătoasă față de establishment-ul capitalismului american, închistat și trufaș după succesul economic generat de cel de-al doilea război mondial. A fost, desigur, o boare de aer proaspăt, de "dezmăț" simbolic (și nu numai!), de provocare a unei lumi prospere, dar limitată și lobotomizată de ipocrizie, de așa zisa etică protestantă a muncii și puritanism. O reacție la un conservatorism apăsator care ținea separate colegiile de fete de cele de băieți, iar populația de culoare nu numai că nu avea drepturi civile, dar trebuia să evite cu mare precauție spațiile publice sau locurile din autobuz unde trona, până în anii 70, monstruoasa inscripție coloured not allowed. Când un profesor român de istoria religiilor de la Universitatea din Chicago a publicat cărți despre mecanismele extazului șamanic în societățile premoderne, în care muzica, dansul și inhalarea de substanțe halocinogene dădeau  măsura ieșirii dintr-o realitate apasătoare și deschideau  porțile Nirvanei, un chiot imens a acoperit California (iar reverberațiile lui mai străruie fragmentar și azi când dai de moșuleți zănateci cu pleata sură sau de băbuțe desculț, cu rochii înflorate, hălăduind țicnite în speranța reînvierii magiei pierdute). "Make love not war", sloganul lor inubliabil, nu a murit, adăstând și azi pe pieptul scobit al vreunui artist famelic sau al cine știe cărei poetese androgine chiar și în România postcomunistă.

În ciuda faptului că a devenit noul chip de exprimare al discursului marxist, contra-cultura, cu arta ei socială, cu spargerea canonului și transformarea non-canonicului în regulă, cu clasicizarea performance-ului, cu ridicolele ei sforțări împotriva războiului (făcute, desigur, din locuri pașnice, fără nicio primejdie pentru belicoșii "luptători pentru pace"), cu minciunile manipulatoare ale lui Michael Moore (și ale atâtor întreprinzători care fac milioane vorbind despre sărăcia altora), cu patosul și răstălmăcirile ei, cu discursul ei tiermondist finanțat din banii de Responsabilitate Socială a Corporațiilor, în fine, cu neobosita sa veghe polemică, contra-cultura este mai mult decât necesară. Ea este contraponderea fericită a discursului oficial și, de aceea, e binevenită.

Iar atunci când este construit un dosar de candidatură e obligatoriu de pus în evidență, pe lângă oferta culturală propriu-zisă, clasică, și dimensiunea socială a culturii militante, care modelează și intervine direct în viața comunității și care este expresia underground-ului. Cultură și contra-cultură, în proporții echilibrate, de asta avem nevoie! Asta, desigur, dacă nu ne speriem de  analizele cu conspirațiile corporațiilor capitaliste care ne falsifică originalitatea arhaică și nu preferăm să rămânem la "metafizica ciobănașului" și la mătănii dând dracului proiectele astea europene care ne iau în arendă țara noastră pură și neprihănită prin nesfârșite inginerii financiare condamnând-o la progres (un termen, vai!, atât de drag marxiștilor).

Ziarul de Iaşi, 26 iunie 2013

Ce să FIE?

City and Citizens este o axă de evaluare a dosarului de candidatură a unui oraș pentru a deveni Capitală Culturală Europeană care, în ciuda aparenței de simplitate, este destul de greu de deslușit. Cum să faci, de fapt, ca locuitorii orașului, cetățeni europeni în principiu, să devină parte a ofertei culturale, o parte activă, implicată și prezentă? Să fie, altfel spus, nu doar consumatorii actului cultural, ci și o prezență vie, actori ai unui proces artistic în desfășurare.

Secolul al XIX-lea a impus o profesionalizare a ofertei artistice pe genuri distincte și, pentru prima oară, o adresabilitate mai largă, instituționalizată. Reprezentațiile artistice de salon, privat sau regal, au început să fie dezvoltate, cu program, în instituții specializate. Opera, teatrul și baletul, muzica simfonică au devenit specializări distincte ale artelor spectacolului care își găseau scena proprie și publicul fidel. Ele au devenit astfel, într-un fel, o formă de cultură populară care se adresa, totuși, oamenilor educați, dar care a început ușor să-și depășească granițele sociale. Aceasta specializare instituțională, devenită azi, mai mult sau mai puțin, un loc de  regăsire al publicului educat sau snob, este puternic contestată de teoreticienii sau artiștii contemporani care clamează faptul că instituționalizată fiind, această cultură este deja depășită, vetustă, și că viitorul îl reprezintă experimentele de graniță care topesc frontierele dintre arte și care provoacă publicul să devină partener al artistului, fie el artist vizual, muzician, dansator, cântăreț sau  performer. Chiar dacă rezolvările practice ale acestui parteneriat între creator și public rămân încă disputate, ideea de a rupe granița dintre scenă și stal este una importantă pentru producțiile artistice ale timpului nostru și ea trebuie să se regăsească în conceptul strategiei culturale pentru viitor pe care Iașul va trebui să o asume.

Publicul ieșean fiind, prin definiție, unul conservator încercările noastre din anii 90 de a contrabalansa oferta instituțională clasică cu evenimente alternative, mai up to date, de tipul Eurodans, Arta în stradă, AltFest sau Periferic-ul lui Matei Bejenaru, manifestări organizate în parteneriat cu Centrul Cultural Francez, au fost întâmpinate mai curând cu scepticism decât cu entuziasm sau, măcar, curiozitate. Procesul de diversificare a ofertei culturale este însă unul fundamental atunci când e luată în discuție o candidatură a unui oraș și acest gen de spectacole, care implică prezența directă a cetățenilor în actul cultural sau care pun în evidență orașul, cu spațiile sale urbane obișnuite ca posibile locuri de desfășurare a experimentelor artistice, pot fi, în cadrul unui dosar de candidatură, argumente mai importante decât manifestările culturale clasice. Sibiul a dezvoltat, grație lui Constantin Chiriac și ca o prelungire a proiectului inițial din 2007, cel mai amplu sistem de manifestări culturale în aer liber, în spații neconvenționale, din toată țara și reprezintă, pentru România, un model de necontestat. În acest fel, orașul devine scenă și punctezi la capitolul City and Citizens.

Festivalul Internațional al Educației (FIE) care se desfășoară în aceste zile la Iași poate deveni, alături de manifestările culturale complexe care sunt organizate de Sărbătorile Iașului, un pilon de dezvoltare a ofertei noastre culturale pe această direcție. Aflat la prima ediție, festivalul din acest an a pus în evidență un mecanism complex de organizare a diverselor întâmplări culturale și a scos în stradă zeci de mii de cetățeni care au urmărit, poate pentru prima oară, o împletire a evenimentelor artistice de vârf, reușite incontestabile ale teatrului românesc contemporan prezentate în premieră pe scenele ieșene, conferințe cu invitați de prim rang din lume împreună cu manifestări populare sau de cultură alternativă. Evenimente care, în premieră, au început să constituie primele semne de mobilare culturală și de impact artistic al străzilor și piețelor centrale prefigurând ceea ce urmează a fi, vizionar, o axă culturală a orașului. O cale a viitorului încă, ce urmează să fie, de ce nu?, o Axis Mundi, în 2021.

De aceea, cred că efortul organizatorilor ("Proevent" și Primăria Municipiului Iași) merită a fi salutat și, dincolo de inerentele mici disfuncționalitățe de început, salutat ca atare. Ceea ce este esențial la dezvoltarea viitoare a FIE e conceptul multifuncțional, care permite o construcție a programului pe paliere și direcții diferite (evenimente clasice, festival Off, proiecții și happening-uri, dar și componente ale culturii populare, fie ea tradițională sau de consum urban). Este, de asemenea, suficient de flexibil încât să poată încorpora și evenimente adiacente (cum a fost, în acest an, Street Delivery, organizat de o asociație din București, în capitală și în alte două centre periferice precum Timișoara și Iași) fără a intra în disonanță sau în conflict cu ele. Această capacitate de educare prin cultură, cu mijloace diverse și cu o multitudine de fațete constituie, alături de mecanismul profesionist de marketing, de mare impact, principalele câștiguri ale festivalului pentru proiectele pe termen lung ale orașului. El reprezintă o garanție că diversificarea ofertei culturale și creșterea implicării cetățenilor în activitățile artistice și culturale ale Iașului o să FIE un argument în dosarul nostru de candidatură.

Ziarul de Iaşi, 19 iunie 2013

Dimensiunea europeană

Lansat în 1985 de doi miniștri ai culturii care au susținut obligația statului de a finanța cultura, Melina Mercouri (Grecia) și Jack Lang (Franța), programul Capitală Culturală Europeană a avut, de la bun început, doua axe fundamentale de structurare: dimensiunea europeană și implicarea cetățenilor în proiect. Orice comisie de evaluare pleca, din start, de la modul în care erau respectate în propunerea fiecărui oraș participant la concurs cele două criterii esențiale ale programului, legiferate, prin art. 4, al Deciziei 1622 / 2006 a Comisiei Europene : European Dimension  și City and Citizens. Aceste criterii, în baza cărora au fost judecate toate dosarele de candidatură până în 2017 (abia in acest an se vor decide orasele pentru 2018) vor fi primordiale și în continuare chiar dacă noul regulament urmează să mai diversifice ariile de dezvoltare culturală care trebuie prinse în proiect.

Dimensiunea europeană nu reprezintă, așa cum poate părea la prima vedere, doar stratul de suprafață al moștenirii culturale, al vocației europene a figurilor din trecut sau al afirmării valorilor universaliste, deci și europene, ale culturii locale respective (argumente invocate invariabil de toți cei care au făcut vreodată un astfel de dosar), ci presupune o serie de detalii conceptuale și logistice care trebuie integrate în programul pe termen lung al orașului și care trebuie construite și puse în practică împreună cu parteneri din Europa.

În sens tehnic, evaluatorii urmăresc ca temele în jurul cărora este construită agenda de manifestări special concepută pentru anul în cauză să pună în evidență atât cultura locală care îmbogățește, prin diveristate și adâncime, oferta culturală europeană în ansamblul ei, cât și să aducă în fața publicului elementele identității culturale europene comune, dar, mai ales, să întărească cooperarea dintre operatorii culturali, artiștii și autoritățile locale și parteneri europeni, dintre orașe și culturi diferite din acest continent. Deși pare un cadru generos și ușor de argumentat din partea autorilor dosarului dimensiunea europeană este o piatră de încercare pentru a putea construi o ofertă adecvată. Experții cuantifică foarte riguros modul în care această cerință este pusă în practică identificând mai multe niveluri de relevanță.

Bunăoară, a face un eveniment unde inviți pe cineva din străinătate astfel încât consideri acea manifestare drept "internațională" aduce un punctaj mai mic decât prezentarea unor produse culturale autohtone pe piața culturală europeană, prin participarea la manifestări sau turnee europene. În astfel de cazuri, dimensiunea europeană este prezentă dar doar epidermic, iar Iașul, în special grație activității neobosite a centrelor culturale străine, a organizat multe manifestări de acest gen, în care valori europene au fost prezentate publicului local tot așa cum Filarmonica "Moldova" sau Teatrul pentru Copii și Tineret fac turnee de succes. Iar pentru manifestările complexe la acest nivel, dintre operatorii ieșeni, exemple de urmat ramân prin organizare, consecvență și calitate a invitaților, Festivalul Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr al Teatrului "Luceafărul" și Festivalul Periferic organizat de Asociația "Vector".

Faza superioară ca punctaj o reprezintă programele comune de traduceri stabilite între țări și rezidențele pentru artiști din toată Europa. Încurajarea traducerilor, a cooperării și mobilității europene reprezintă direcții esențiale în strategia Uniunii de încurajare a dialogului cultural între țările membre și aceste activități beneficiază de linii speciale de finanțare prin programul Cultura 2000 (extins până în 2014). Traducerile în sine sunt, desigur, o realitate a oricărui program editorial al editurilor private, deci o componentă de business pe care UE nu e neapărat interesată să o sprijine financiar, astfel încât sunt încurajate programele pe termen lung care încurajeză mai buna cunoaștere a creațiilor din culturile europene prin care țarile se traduc reciproc sau creează fluxuri de creație comune în cadrul aceluiași proiect. Dacă activitatea prodigioasă a Polirom-ului poate constitui un argument în favoarea traducerilor ca atare, proiectul Festivalului Internațional de Literatură și Traduceri ar putea fi dezvoltat și către realizarea unor programe de traducere comune între mai multe țări europene. Cât despre rezidențele pentru artiști organizate la Iași, nada.

Nivelul de punctaj superior, după cum spuneam, este însă adus de parteneriatele dintre instituții sau operatori culturali din țările europene care construiesc împreună un proiect cultural punând la bătaie mijloacele proprii (creative, logistice, financiare) și care, la final itinerează produsul artistic respectiv în țările de origine și, pe cât posibil, în întreaga Europă. Parteneriatul înseamnă un contract oficial, semnat și parafat, în care entități culturale din cel puțin trei țări fac ceva împreună, de regulă un proiect care merge la concursul european de finanțare Cultura 2000. Cu excepția unui proiect întâmplător al Universității tehnice din urmă cu mai mulți ani și a coproducției româno-poloneze realizată de Teatrul "Luceafărul" în cadrul FITPT de anul trecut, Iașul nu are nimic nici la acest palier extrem de important în evaluare. De aici va trebui să plecăm!

Ziarul de Iaşi, 12 iunie 2013

Europa de acasă

Am aflat că există, an de an, o capitală culturală europeană în martie 1996 când am condus, pentru prima oară, un proiect internațional al Ministerului Culturii. În centrul Copenhagăi, în fața primăriei, pe o larga esplanadă centrală, era un uriaș centru de informații turistice care dădea detalii atunci despre agenda manifestărilor culturale, artistice și turistice care făceau din capitala Danemarcei, pe parcursul a 365 de zile, centrul cultural al Europei. Atunci mi-a încolțit ideea: de ce nu și la Iași?

Pentru că într-un fel special această poveste este legată, de mai bine de cincisprezece ani, de avataruri profesionale, jurnalistice și politice care mi-au condimentat existența la Iași, voi cere îngăduința cititorului ca să prefațez această cronică săptămânală despre tribulațiile dosarului nostru de candidatură  pe care Ziarul de Iași s-a oferit, cu generozitate, să mi-o găzduiască, cu o introducere confesivă. Doar de acestă dată, pentru că, veți vedea, povestea are tâlcul ei.

Era tot prin martie, la vreo trei luni de la Revoluție... De la balconul Prefecturii, un profesor de istoria artei de la universitatea ieșeană îl introducea pe cel care urma să devină, peste două luni, președintele ales al noii Românii, celor peste o sută de mii de susținători aduși cu autobuzele din toate județele Moldovei (da, mai mulți ca la concertul ZU) cu profeticele cuvinte: "Iliescu apare / Soarele răsare ", o lingușeală oportună care i-a adus celui în cauză o impresionantă carieră parlamentară și o putere discreționară asupra Iașului de aproape două decenii. În februarie 2001 când, după o hărțuială și o inamiciție de mai bine de un deceniu, a reușit să mă inlocuiască de la conducerea Direcției pentru Cultură i-am predat distinsului universitar, aflat atunci în climaxul puterii sale politice, dosarul cu argumentele pentru susținerea Iașului de a fi Capitală Culturală Europeană, în viitorul apropiat. Din nefericire, nu l-am convins. Prezența mea în Consiliul Director al Asociației Regiunilor Europei pentru Cultură, desemnarea mea internațională ca expert pentru cultură la Jocurile Francofoniei din Luxemburg, 1996, vizitele făcute la invitația organizatorilor altor capitale culturale (Salonic, 1997; Weimar, 1999 sau Avignon, 2000), proiecte majore dezvoltate de mine precum Zilele culturii ieșene în Statele Unite, în 1998, sau toată oferta de evenimente europene sau alternative pe care le sprijinisem vreme de 5 ani, deci toate argumentele cuprinse în acel dosar au fost inutile, sfârșind, acoperite de colb, în fișetul unui birou de pe bulevardul Ștefan cel Mare, iar Iașul a fost exclus din Asociația Regiunilor Europei pentru Cultură pentru că un președinte de județ de atunci nu a mai aprobat plata cotizației de 1000 de dolari pe an, motivând că el nu dă bani pentru "afacerile lui Cîntic". Dar, vorba lui Luca Pițu, "așa erea pe vremea aceea".

Cu doi ani înainte ca Sibiul să devină, prin asociere cu Luxemburgul, o capitală culturală europeană, am susținut, la invitația Consiliului Britanic, dosarul Iașului pentru a fi desemnat Creative City al României, într-o rețea sud-est europeană de orașe creative din Bulgaria, Macedonia, Serbia, Croația și Albania într-un megaproiect finanțat de la Londra și care s-a dezvoltat pe parcursul a patru ani incluzând analize de cartare și impact a industriilor creative din Iași precum și o componentă de formare a tinerilor antreprenori creativi de aici. Ar fi poate interesant de amintit că, la concursul național pe care l-am câștigat atunci în dauna Clujului, a Timișoarei și a Craiovei, argumentul principal a fost nu cât de grozavi suntem noi, ci cât de mult ne-ar folosi acest proiect, daca l-am câștiga, la dezvoltarea unei zone marcate de sărăcie. Ca urmare a acestor eforturi, și-au găsit până la urmă locul în strategia de dezvoltare durabilă pe care primăria a stabilit-o pentru Orizontul 2020 și industriile creative, dovedindu-se astfel că demersul inteligent al britanicilor de a ne invăța cum să pescuim a fost mai eficient decât al celor care ne dădeau, pe banii lor, pește. Până și Uniunea Europeană a înțeles, finalmente, că această simbioză de creație și investiție, susținută de antreprenori tineri și creativi, cu resurse relativ scăzute, dar cu dinamism, flexibilitate și inventivitate reprezintă viitorul. De aceea, programele de finanțare culturală ale Europei au evoluat de la programele sectoriale din anii 90 (pe carte, pe muzică, pe arte etc.) la un program de finanțare comun numit Cultura 2000 (extins până în acest an) și se îndreaptă, cum era și firesc, către o platformă de sprijin pentru un sector cultural care să interacționeze cu celelalte sectoare economice,  care a primit numele de Creative Europe.  Trebuie spus că, în ciuda scepticismului maladiv care ne înconjoară, Iașul are argumente pe această direcție și ar fi de amintit aici și câteva reușite remarcabile de reprezentare internațională a orașului nostru cum au fost iasicreativeindustries, proiect multimedia de anvergură prezentat de mine, grație unei finanțări private, la Expoziția mondială de la Shanghai, în iunie 2010 sau marea expoziție, cu impact semnificativ la Parlamentul Europei, pe care am prezentat-o în februarie 2011, cu sprijinul europarlamentarului Cătălin Ivan, la Bruxelles, sub numele de  Iasi – City of Creativity.

Am facut acest scurt ocol confesiv și istoric doar pentru a arăta că proiectul Iași Capitală Culturală Europeană nu vine din neant și că argumentele de susținere a candidaturii noastre nu se bazează doar pe reveria paseistă a măreției pierdute a Iașului, ci și pe câteva baze solide, perfect aliniate cerințelor juriului. Dacă vom reuși să facem un upgrade european agendei culturale deja existente la Iași (cu mult mai bogată și diversificată decât pare la prima vedere!), adică dacă vom dezvolta cerința primară, esențială, a Uniunii Europene, de a conferi o dimensiune europeană programelor noastre culturale atunci vom avea, pe lângă vectorul de dezvoltare regională pe care îl pot constitui investițiile în industrii creative, o bază de plecare sănătoasă pentru a construi un dosar de candidatură cu șanse. Trebuie doar să scoatem la lumină, fie doar și prin rândurile din acest colț de ziar, așa cum ne propunem pentru perioada următoare, ceea ce există, dar încă nu e vizibil, adică... Europa de acasă.

Ziarul de Iaşi, 5 iunie 2013