Ateneul Tătăraşi

Am impresia (asta e o figura retorică, bineînțeles!) că o formulare din precedentul meu articol a fost greșit înțeleasă: nu am pledat și nu pledez pentru minimalizarea rolului pe care trebuie să-l joace Ateneul Tătărași în dinamica vieții culturale ieșene sau în proiectul de dosar pentru candidatura la obținerea statutului de capitală culturală europeană.

Spuneam doar că investiția făcută în urmă cu peste un deceniu nu se justifica nici din punctul de vedere al oportunității (exitau și există și azi alte instituții cu aceleași funcții), nici al dezvoltării bazei materiale pentru artele spectacolului (existau deja alte scene, iar cladirea din Tătărași a fost un exemplu de erori de proiectare – singura sală de spectacole cu geamuri (!), cu scena prea înaltă, fără pantaloni de scenă și fără dotarile tehnice necesare) și, în fine cu un program care era în dezacord cu rostul unei astfel de instituții. Construcția a fost făcută ca investiție nouă (singura din Iași din ultimii douăzeci de ani) și nu a servit decât pentru ca primarul de atunci să-i ofere un loc de muncă fostului director al Centrului Cultural Francez, care-l ajutase în campania electorală. Benoit Vitse, administrator pasional și regizor diletant, a botezat pompos această instituție drept "centru cultural european" și, cu bugetul insignifiant de care a dispus, a reușit să pună pe picioare un spațiu de reprezentații teatrale "OFF" ajutând în special studenții de la actorie să debuteze pe o scenă oarecum profesionistă. Evoc toate aceste lucruri nu din dorința de a critica un proiect sau un om, un om pe care nu am încetat să-l simpatizez, ci doar pentru a arăta cam care este nivelul minimal de expertiză cu care trebuie să judecăm aventurile instituționale finanțate din bani publici.

Astăzi, grație conducerii energice și abilității lui Liviu Brătescu, instituția are un alt aer și un program cultural mult mai adecvat și mai variat. De altfel, acest tip de instituție nu ar trebui să concureze, în opinia mea, cu teatrele profesioniste sau cu instituțiile academice. Rostul ateneului, încă de la înființarea lui, a fost cu totul altul și, în mod paradoxal, această misiune nu e deloc depășită nici astăzi. Înființat în 1919, după desăvârșirea politică a statului național, ateneul a constituit un focar de educație culturală și de iradiere a culturii românești în mediul semiurban obișnuit al acelor timpuri. Spun semiurban în sensul în care cultura citadină ca atare, așa cum am mai amintit-o, nu avea, totuși, un grad de răspândire prea mare. Ateneul a lansat programe de culturalizare, de naștere a spiritului civic, de construcție a publicului și de formare a îndemânărilor artistice, a generat un tip de solidaritate locală, mai presus de cartierul ca atare și a deschis apetitul pentru valorile culturii de elită, urbană, după cum spuneam, pentru oameni mai curând din zona educației primare și medii decât pentru cei care fuseseră deja formați în familie sau la universitate. Este și azi o miză europeană importantă care poate fi identificată pe această direcție.

Contrar opiniei generale, proiectul capitalei culturale nu este unul cu o destinație de vitrină și de împăunare a comunității locale cu reușitele mai mari sau mai mici, recunoscute sau nu, reale sau imaginare ale culturii proprii. El vizează, mai degrabă, componenta socială pe care un astfel de program întins pe câțiva ani o poate pune în ecuație. De aceea, ateneul nu este o instituție codașă în agenda anuală care trebuie propusă, ci, dimpotrivă, poate constitui un vector extrem de convingător dacă va articula un program prin care să mobilizeze cartierul, tinerii, marginalii sau categoriile defavorizate în construcția unor proiecte care să aducă plusvaloare culturală, civică și europeană. În timp ce instituțiile profesioniste de spectacol sau de informare publică își văd, în principal, de programele lor convenite cu finanțatorii, iar astfel de proiecte nu pot fi decât complementare, o instituție precum Ateneul Tătărași trebuie să facă, împreună cu Casa Municipală de Cultură, ceea ce francezii denumesc action culturelle. Acțiunea culturală, un concept colorat ideologic de valorile intervenționiste ale stângii, reprezintă acel tip de program cultural care are o dimensiune socială în cartier, care păstrează vectorul culturalizator în creionarea solidarității și care formează audiența prin implicare directă. Adică dă culturii citadine acea dimensiune participativă și formativă esențială pentru a justifica folosirea banilor publici.

Recalibrarea activității curente a Ateneului Tătărași către această direcție de acțiune nu poate fi decât benefică. De altfel, acest lucru se și întâmplă în prezent când noua echipă a realizat deja o serie de activități care au implicat participarea activă a tinerilor și a locuitorilor din cartier și e de dorit ca și în alte spații și cartiere ieșene să prindă viață astfel de proiecte. Cum spuneam, contrar opiniei generale, neadaptate la rigorile de selecție europene, acest gen de proiecte, chiar dacă nu vizează cultura de elită, pot avea, dacă sunt inteligent construite și dacă generează rețele de sprijin europene (prin parteneri sau prin participarea la programe de acest tip din alte arii geografice) efecte extrem de pozitive la evaluarea finală a dosarelor de candidatură. Cu atât mai mult cu cât beneficiem de o lucrativă uniune social-liberală și la Ateneu!

Ziarul de Iaşi, 31 iulie 2013

Cultura citadină

Există un moment, la fiecare petrecere lungă de o noapte, când cad măştile. Se iţeşte o lumină crepusculară în timpul în care, finalmente, muzica obişnuită este înlocuită de ritmurile ancestrale ale zonei: geamparalele dobrogene, sârba muntenească, ponturile ardeleneşti sau rusasca din Moldova care irump pe neaşteptate transformând, alchimic, audienţa. Doamne din înalta societate sau distinşi membri ai protipendadei locale descoperă că hainele lor ”de firmă” devin incomode şi, scoţându-şi din picioare sandalele cu toc sau slobozindu-şi laţul de mătase de la gât (haina strălucitoare Armani, produsă în China şi traficată de fiul lui Voronin, era de mult timp scoasă!) se lansează orgiastic în horă. Este un spectacol tulburător când vezi, sub râurile de rimel şi stihiile de sudoare, rădăcinile rurale, inocente, ale multora dintre actorii scenei publice, mai largi, a oraşului.

Cultura tradiţională, în toate articulaţiile sale orale sau materiale, reprezintă, bineînţeles, o structură de adâncime a identităţii locale şi regionale extrem de importantă, de bogată şi de valoroasă încât merită a fi pusă în orice proiect de reprezentare culturală. Desigur, în măsura în care este autentică. Nu e de aceea nimic rău în aprecierea culturii tradiţionale, ţărăneşti, premoderne şi, în viitor, voi face o trecere în revistă a elementelor care, cred eu, ar trebui integrate în programul legat de capitala europeană a culturii. Dar acesta este, în primul rând, proiectul unui oraş şi, de aceea, cultura citadină e cheia lui de dezvoltare.

Dar ce este, în fond, cultura oraşului ? Dacă ar fi să păstrăm un ton mai destins, de vară, ar trebui să trimitem la poezia celebră a lui Topârceanu pusă pe note, inubliabil, de Mircea Baniciu, Vara la ţară. Chiar aşa: ”Meargă pictorii la ţară / Ca să piară / De căldură şi de praf ! / Mie daţi-mi străzi pavate / Măturate / Daţi-mi cinematograf ”. Dincolo de ironie şi antren (în paranteză fie zis, s-ar putea ca astăzi oraşele României să domine la capitolul căldură şi praf multe zone rurale !) totuşi cultura oraşului înseamnă, în primul rând,  instituţii şi cafenele. Dacă dezvoltarea artelor a fost întotdeauna legată de centrele urbane, fie ele polis-urile greceşti, în antichitate sau oraşele-stat renascentiste din Italia, modernitatea a instituit cultura urbanistică, arhitectură şi sistematizare, cultura instituţionalizată, teatru, operă, muzeu sau circ precum şi spaţiile culturale de socializare, cafenele, grădini de vară şi restaurante.

În acest fel, cultura a ieşit încetul cu încetul din saloanele capetelor încoronate şi a făcut jocţiunea cu ceea ce, din totdeauna, a fost spectacolul popular de pe stradă, fie el spectacol de marionete, commedia dell′arte, teatrul shakesperian ”Globus” sau Café chantant-ul parizian, evocat copios şi în piesele lui Caragiale. La intersecţia acestor două orizonturi s-a configurat, de mai bine de un secol, cultura citadină, urbană, rafinată, în care cetăţenii educaţi încep să devină şi actori nu doar consumatori inerţi. Am mai amintit de această direcţie de dezvoltare a proiectului pentru capitală culturală europeană care trebuie să înglobeze dimensiunea civică a culturii şi implicarea cetăţenilor. Tot aşa cum trebuie să fie clară implicarea financiară a autorităţilor pentru susţinerea culturii moderne, citadine amintite.

Am auzit, în ultimele doua decenii de când sunt în admnistraţie, acelaşi argument al lipsei fondurilor pentru a sprijini cultura instituţională ieşeană. Stâlpi ai culturii clasice precum Filarmonica şi Teatrul, muzeele, bibliotecile sau galeriile de artă au fost la Iaşi, din nefericire, reduse doar la un nivel de subzistenţă. Mereu au fost alte priorităţi şi, în afară de nişte reparaţii căznite, întinse pe decenii, din care au fost finalizate doar Casa Pogor şi Casa Balş iar Casa memorială Negruzzi de la Trifeşti a fost nou amenajată, Consiliul Judeţean nu a fost capabil, în două decenii, de nicio investiţie pe termen lung. Poate cu excepţia laudabilă a achiziţiei pianului ”Steinway” de la Filarmonică, făcută de Liviu Antonesei. A, şi să nu uit, a mai salvat Casa Vieţii Româneşti. În rest, a asigurat salariile de mizerie pe care statul român găseşte de cuviinţă că le merită lucrătorii din instituţiile culturale, care, chiar dacă ar fi dublate nu ar însemna aproape nimic pentru buget atâta timp cât aceşti salariaţi reprezintă mai puţin de unu la sută din totalul angajaţilor din ţară.

Primăria a făcut, în urmă cu mai bine de un deceniu, o investiţie inutilă şi proastă (Ateneul Tătăraşi), care dubla o ofertă instituţională existentă, doar pentru că un fost primar a avut orgoliul să cheltuie banul public pentru a avea şi el ”o ctitorie”. A mai investit, de asemenea, în câteva monumente de for public care merg în crescendo ca valoare, de la copia controversată din faţa Universităţii de Medicină până la tulburătorul monument al deţinuţilor politici din Piaţa Independenţei. În rest, salarii, Sărbătorile Iaşului şi o încercare de program unitar de finanţare pentru ”Iaşi - 600”.

Una peste alta, răspunsul la întrebarea legitimă ”de ce ar trebui să finanţăm cultura ?” s-ar cuveni să fie cel pe care îl dă orice primar occidental: trebuie să finanţăm cultura pentru că astfel creştem nivelul calităţii vieţii din oraş devenind atractivi pentru investitori şi sporind valoarea investiţiilor imobiliare. Nu e deci o pomana pe care autorităţile o fac, magnanim, celor din cultură. E o obligaţie pentru respectarea nevoilor culturale şi educative ale comunităţii şi un mod inteligent de a crea premise de dezvoltare şi atractivitate pentru investiţii. De aici, cred, se cuvine să pornim.

Ziarul de Iaşi, 24 iulie 2013

Finanțarea culturii din bani publici

Finanțarea culturii din bani publici este o problemă în egală masură politică și morală. Ea ridică, din capul locului, întrebări privitoare la statutul și rostul culturii în cadrul politicilor publice generale ale unei autorități administrative de rang local, regional sau național. Pe scurt, întrebarea este de ce ar trebui autoritățile să finanțeze cultura și, mai ales, cu ce preț se face această operațiune dacă se întâmplă să fie condiționată în vreun fel liberatatea creatorului.

Formal, orice finanțator al culturii va afirma că nu se atinge de liberatatea de expresie a creatorilor, bineînțeles. Practic însă vedem că nu există o finanțare în alb, per se, ci doar alocare de fonduri cu ținte precise, fie ele obiective ale finanțatorului cuprinse în caietele de sarcini, fie, în cazul structurilor autoritare sau dictatoriale, comenzi clare cu scopul de a promova ideologia sau figura conducătorului. Nu ar trebui să uitam asta.

Aș reaminti, dincolo de istoria milenară a mecenatului, că finanțarea culturii din bani publici și, pe cale de consecință, instituirea unui minister al culturii începe de la Mussolini, cu al său MinCulPop (Ministerio della Cultura Popolare), înființat în 1935, cu misiunea de îndoctrinare și propagandă prin intermediul culturii (în special prin cinematografie) care a fost reluată integral și în România comunistă. Acest tip de structuri extreme, înregimentau pe față și alocau finanțări discreționare pe principiul utilității propagandistice pentru regim a produselor culturale respective, indiferent de valoarea intrinsecă a acestora (bunăoară, poetul proletcultist Mihai Beniuc era milionar grație publicării unor texte inepte, la fel ca și talentatul Marin Preda, cel care a scris "Delirul" la comandă de partid, încasând drepturi de autor de 880.000 de lei, în condițiile în care salariul mediu era, în anii 70, de 1.700 lei).

Acest mecanism de finanțare, în care guvernul dădea bani celor care făceau servicii regimului a rămas încă profund înrădăcinat în mentalul colectiv. Și astăzi există o exasperare a creatorilor, în special a celor cu simpatii stângiste, care revendică acest drept clamând că statul are obligația de a sprijini cultura, de a oferi stipendii artiștilot, de a întreține instituțiile și de a finanța filmele.

Am amintit despre "excepția culturală" invocată de Franța în privința finanțării producțiilor cinematografice din bani publici, poziție integral susținută și de tinerii regizori de succes din România. Este această poziționare oare o rămășiță a vechiului statut al filmelor ca instrument de propagandă, care se cuvenea să fie plătite de la bugetul de stat sau reprezintă o perspectivă intervenționistă în favoarea produselor culturale de avangardă, novatoare, care nu pot intra în categoria bunurilor culturale realizate cu investiții private, pentru profit. Ca efect al articolului meu am primit o reacție demnă de interes din partea unui tînăr blogger, domnul Ștefan Diaconu, care relua aceste chestiuni într-o postare interesantă ( vezi http://cugetatordemeserie.wordpress.com/2013/07/14/exceptie-culturala-si-putere-nationala/) unde se întreba dacă nu cumva toate artele, nu numai cinematografia, ar trebui tratate ca o excepție culturală ce trebuie finanțată din bani publici. E o întrebare care mă frământă și pe mine, într-adevăr, și căreia îi voi încerca un răspuns altă dată.

Dacă în privința subordonării ideologice lucrurile sunt clare astăzi și e limpede (în ciuda necruțătorului război mediatic între băsescofobi și băsescofili) că nu mai poate fi vorba de propagandă în producțiile artistice contemporane, sau, în orice caz, de propagandă dirijată direct, în ceea ce privește implicațiile subiective ale finanțărilor lucrurile stau încă extrem de rău în România și merită să mai revenim asupra acestui subiect.

Dacă ar fi să rămânem doar la situația cinematografiei post-comuniste, vom deschide un dosar exploziv al risipei iresponsabile a banului public pe criterii clientelare. Nu numai eternul profitor al sumelor colosale de la stat, recent transformat în cenușă, campionul de nedetronat al propagandei și al citatelor cinematografice fără ghilimele din ultimele patru decenii și jumătate, dar și emulii săi mai bătrâni sau mai tineri ne prezintă un tablou frisonant dacă introducem toate producțiile lor finanțate de la buget în grila simplă a raportului dintre preț, calitate și impact. Și înainte de 1989 și după, cinematografia a fost marea oportunitate de îmbogațire și izvorul nesecat de bani pentru cei care aveau binecuvântarea partidului de a se adăpa din el. O scurtă trecere în revistă a sumelor cheltuite de Centrul Național al Cinematografiei (înființat, bineînțeles, în 1934) în ultimii douăzeci de ani (după 1989 s-a numit, până în 2001, Oficiul Național al Cinematografiei) este mai mult decât relevantă, mai ales dacă punem în ecuație și faptul că niciuna dintre marile reușite internaționale ale tinerilor regizori, din ultimii ani, nu se datorează investițiilor CNC. Iar pentru că banul public a fost utilizat în cultură, în ultimii douăzeci de ani, cu precădere pentru promovarea non-valorii și a clientelei de partid, efectele reducerii consumului cultural al cetățenilor și al decăderii capacității lor de diseminare a valorilor sunt dramatice.

Astfel încât, în ciuda acordului de principiu al majorității că merită sprijinită cultura din bani publici și că toate artele, nu numai filmul, ar trebui finanțate, dilemele noastre rămân, încă, netulburate, mai ales atunci când trebuie obținut acordul comunității pentru a susține finanțarea unui proiect de mare anvergură precum cel al candidaturii la titlul de capitală Europeană a Culturii.

Ziarul de Iaşi, 17 iulie 2013

Excepţia culturală

În cadrul negocierilor pentru adoptarea unui acord privind liberul schimb de mărfuri între Uniunea Europeană și Statele Unite ale Americii dezbaterile experților s-au blocat, datorită veto-ului hotărât al Franței, asupra unui capitol neașteptat și paradoxal: cultura. Mai exact, pe tema celui mai dinamic și global vector de câștig financiar pe care îl au industriile creative: cinematograful. Producția de filme, afirmă Franța și o mare parte a lumii europene, nu poate fi subiectul unui acord de liber schimb cu americanii pentru că ea reprezintă o formă de creativitate ce transcende interesele economice și pentru că ea marchează, chiar mai mult decât orice altă formă de exprimare artistică, o excepție culturală.

Această dezbatere, indiferent de formulele metaforice sau de accentele polemice care sunt utilizate, este una extrem de importantă în construcția unui dosar de candidatură pentru că atât programul Capitalei Europene a Culturii, cât și orientarea finanțărilor pe perioada 2014-2020, din cadrul programului Creative Europe, sunt dependente de această ecuație sensibilă dintre cultură și economie. Nu e vorba aici doar de faptul că niciun program cultural serios sau niciun fel de eveniment artistic nu pot fi făcute fără finanțări consistente, ci de faptul că aceste finanțări, fie că sunt din bani publici, fie că sunt din fonduri private ar trebui, spun specialiștii, să se inscrie într-o schema de rentabilitate economică, fie ea și minimă. De aici încep polemicile.

Lumea anglo-saxonă privilegialză un ethos al liberei inițiative, al individualismului, al acumulării și al eticii protestante, bazată pe cultul muncii și pe consum responsabil. Viziunea ei asupra culturii este antropologică, în sensul că delimitează prin acest termen toate determinațiile identitare. Ei au creat termenul de industrii creative, adică de sector economic realizat prin exploatarea creativității și a drepturilor de autor tocmai din nevoia de sublinia obligativitatea unei finalități practice a îndeletnicirilor culturale. Marea Britanie (sau SUA) nu au ministere ale culturii, ci doar scheme de finanțare (National Endowment for the Arts sau Arts Council-uri), alimentate din bani publici și privați, care oferă sprijin financiar proiectelor care se încadrează în linia strategica, pe termen lung, pe care o asumă guvernul federal sau autoritățile locale respective.

De cealaltă parte, lumea latină (din care facem și noi parte) are cultul ierarhiei fiind stratificată piramidal. Are ministere și agenții guvernamentale. Aici, de mai bine de două mii cinci sute de ani, cultura înseamnă valoare. Cultura înseamnă reușită de vârf, excepțională, astfel încât singura formă de cultură care contează este "cultura de elită". Dacă pentru anglo-saxoni nu este nicio diferență de principiu între tam-tamul unui trib african și o simfonie a lui Beethoven (ambele fiind forme de exprimare a identității și, pe cale de consecință, susceptibile să primească sprijin financiar în mod egal) pentru un european continental, în special latino-mediteraneean, diferențele sunt strigătoare la cer. El îți va vorbi de excelența culturală și de faptul că banii publici trebuie să meargă, cu precădere, către experiment, către inovație culturală, către proiectele care rup reguli, care sparg barierele conformismului și care deschid noi orizonturi. E o perspectivă care are de partea ei generozitatea, viziunea de viitor și acceleratorul de creativitate teoretică, abstractă, novatoare. Dar nu prea are bani, spre deosebire de perspectiva complementară, anglo-saxonă (care include și lumea scandinavă și Europa protestantă), care dezvoltă spiritul antreprenorial și capacitatea de a gândi creativitatea cu un scop, cu o țintă comercială. Cinematografia, moda, jocurile pe computer, industria entertainment-ului în general se adresează pieții și, fatalmente, intră în jocul cererii și al ofertei și sub ghilotina concurenței.

Franța, ca port-drapel al excelenței culturale, al finanțării experimentelor artistice și al cheltuirii banilor publici pentru programe culturale de avangardă spune, spre iritarea președintelui Barroso, că filmul francez reprezintă o "excepție culturală" adică, în termeni mercantili, că merită să fie finanțat din bani publici chiar dacă circuitul economic pe care îl generează este unul falimentar sau chiar dacă, intrând pe piața globală, concurează neloial, fiind subvenționat, cu filme care sunt rodul unor investiții private, supuse riscurilor, ceea ce acordurile de liber schimb încearcă să interzică. Discuția este, practic, nesfârșită și e greu de spus care ar trebui să fie poziția de urmat. Pe de o parte, cinematografia este, evident, cel mai important business de pe planetă, cu o rată de câștig cu mult peste orice altfel de afacere, fie ea legală sau nu, în condițiile în care, spre exemplu, "Titanic"-ul lui Cameron a însemnat o investiție de 300 de milioane de dolari și încasări (care nu s-au oprit nici acum) de peste două miliarde. Pe de altă parte, o producție experimentală, precum "Polițist, adjectiv" a lui Corneliu Porumboiu, finanțată cu câteva zeci de mii de dolari din buzunarul tatălui regizorului și cu o rată comercială dezastruoasă, a luat, totuși, premiu la Cannes, a fost selecționată la festivaluri, a stârnit, prin candoare și "minimalism" interpretări nebănuite și entuziasme surprinzătoare. Una peste alta însă, a adus României un spor de prestigiu incalculabil fără nicio investiție publică. Acest film reprezintă, neîndoielnic, un model de "excepție culturală" și, cum nu ar fi convins niciodată vreun producător să-l finanțeze, merita, poate, să fie finanțat din bani publici. Ce credeți, totuși, ar fi trebuit să fie finanțat din bani publici?

Ziarul de Iaşi, 10 iulie 2013