Recenta premieră a
filmului lui Stere Gulea, făcut pe baza unui scenariu scris de Lucian Dan
Teodorovici (et alii..) după romanul lui Dan Lungu, mi-a trezit, inevitabil,
nişte nostalgii. Nu, nu sunt deloc ”o
babă comunistă”
şi nu cred că era câtuşi de puţin mai bine pe vremea dictaturii, dar mecanismul
nostalgiilor e întotdeauna mai întortocheat şi mai puţin previzibil (şi
controlabil!) decât am fi noi dispuşi să acceptăm. Aşa că poate nu ar fi
nelalocul lui să îl disecăm, fugar, aici, într-un colţ de pagină.
Bineînţeles că ne
pare inevitabil rău după ”zăpezile de altădată”, după elanul, nerăbdarea şi energia
tinereţii, după trecutele amoruri sau după oamenii care ne-au marcat viaţa şi
care au dispărut între timp. Dar acest reflex omenesc, cu toate ingredientele
sale mundane şi cu tot sosul său existenţial, are rareori sclipiri artistice sau
reflexe formative. E doar proiecţia mentală a unei existenţe banale, cu
accidentele şi accentele biografice fireşti şi ea nu poate spera, de regulă, la o ridicare în grad, la o
schimbare de plan aşa cum, uneori, reuşeşte să facă artistul. Descrierile
biografice sunt la îndemâna tuturor şi rareori fac obiectul literaturii sau al
filmului. Paradoxul pariului lui Dan Lungu şi, în prelungire, al lui Stere
Gulea îl reprezintă această răsturnare de perspectivă, de la ceea ce este
relevant şi modelator în cazul elitelor, de la înălțime, la viaţa de la firul
ierbii a omului năcăjit, comun, şters şi aparent insignifiant, demn și el, la
urma urmelor de interesul artiștilor. Acestui om simplu, obișnuit îi poate fi
dor de ”siguranţa” înşelătoare pe care sistemul rigid al dictaturii i-o oferea odinioară:
o slujbă amărâtă, dar sigură, un spaţiu locativ gratis într-un bloc inestetic,
dizgraţios şi insalubru. Un loc al lui într-o lume dominată de frică şi
turnătorie, condusă de un sistem represiv, insidios, care ne otrăvea minţile şi
conştiinţele.
Acest om obişnuit,
care cară după sine complexele lumii vechi şi nostalgiile organice ale unor
vremuri aurorale în care munca decerebrată îi aducea cel puţin satisfacţia unei
vieţi terne, dar lipsită de griji fundamentale, e din ce în ce mai rar.
Bătrâneţea lui e astăzi tristă şi, într-un fel poate nemeritat, devastatoare.
Cu pensia ridiculă, cu lumea în care a crezut complet ruinată, cu o speranţă de
viaţă abia pâlpâind în sistemul sanitar desfigurat al prezentului, se mai
refugiază trist, din când în când, într-un trecut pe care, asemeni băieţilor
care-şi aduc aminte din armată numai de isprăvile tinereşti şi nu de umilinţele
castratoare, îl reduce zilnic doar la episoadele eroice şi fericite ale
tinereţii. Şi s-ar întrista dacă l-ai apostrofa că e comunist. Vorba Emiliei, ”baba”
amintită: ”oi fi fost comunistă fără să ştiu!”
Ce uită ei, dincolo
de omeneştile regrete ale vremurilor apuse este, totuși, ceea ce noi nu avem
voie să uităm: coada la lapte de la 3 dimineaţa, şpaga umilitoare dată pentru
un pachet de unt sau o pungă cu un pui de Gostat gestionarei de la Alimentara,
o ţoapă analfabetă cu inevitabila ei căciulă de nurcă de la Romarta, privirea tăioasă, scârbit-îngheţată, a ”toarşului”
de la partid, bancurile cu Ceaşcă, aruncate
de provocatorul care avea voie de la poliţie să le spună pentru a turna
amărăşteni care muşcau momeala (provocator pe care l-am regăsit apoi, post festum, agitând un carnet de partid
istoric şi declamând tupeist că a fost dizident!), uşa trântită a cadristului
care răcnea că ”pentru mine, stagiarii din promoţiile ultimilor trei ani, NICI NU
EXISTĂ” şi, nu în ultimul rând poate, imaginea cea mai vie dintre toate: grănicerii
care stăteau cu arma îndreptată împotriva propriilor cetăţeni, să nu cumva să
părăsească lagărul. Aşa se şi chema oficial: lagărul ţărilor socialiste!
Dar nostalgia mea
nu se regăseşte pe aceste coordonate. Singurul meu exerciţiu de visător
profesionist, singura mea porţie de utopie legată de societăţi perfecte pe care
le-aş croi vizează doar o regulă simplă: ca fiecare să trăiască în sistemul pe
care îl sprijină public fie ei susținători de dreapta sau de stânga. De
exemplu, nostalgicii socialismului biruitor să fie încartiruiţi în blocuri din
plăci, la periferie, iar pe caloriferele reci să fie gravată inscripţia ”mai
pune o haină pe tine”. Lumina să fie întreruptă între orele 17 şi 20 și la televizor să fie difuzate
doar cele două ore de program cu discursurile Conducătoruilui (acum, bunăoară,
Traian Băsescu!) şi, evident, să fie păziţi să nu cumva să poată ieşi de acolo.
Şi, mai presus de toate, să fi fost ademeniţi că dacă vin de bunăvoie şi stau
acolo două săptămâni, după aceea li se va mări pensia, iar la împlinirea
sorocului să se răspândească zvonul că sunt victimele unui experiment şi că nu
vor mai ieşi de acolo niciodată fiind uitaţi de toată lumea. Şi să primească
drept compensaţie, fie, accept, o doză în plus de nechezol şi un pachet de gheare
de pui. După care să vină la putere EBA.
În mod paradoxal,
deşi Angela Merkel este un produs al Germaniei de Est, în ciuda bunăstării Ostalgia face ravagii şi în ţara readusă
la viaţă şi la civilizaţie de sora din Vest cu cheltuieli fabuloase, țară
devenită simbol al capitalismului biruitor, țară în care, totuși, utopia socialistă umple programele intelectualilor
și artiștilor. De unde rezultă că nostalgia după comunism e un
vector care ar putea fi utilizat şi în agendele provocărilor artistice ale
prezentului. Pentru că, se pare, nostalgia după vechiul regim, după tinereţe şi
după timpurile revoluţionare nu poate fi extirpată din lumea democratică, dar
incomodă, a capitalismului, fiind suficient de vitală pentru a genera noi
utopii.
(Nostalghia e un film de Tarkovski, un regizor ale cărui
filme lungi şi metaforice ne mobilau viaţa interioară în comunism. Timpul şi
disponibilitatea intelectuală de a le vedea şi diseca pe îndelete alături de
prieteni, atunci, în lungile seri din noaptea comunismului sunt singurele mele
nostalgii ale acelor vremuri, sper, apuse).
Ziarul de Iași,
4 septembrie 2013
Nostalghia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu