Cultură la tot poporul. Fără număr, fără număr...

Am fost provocat, în urmă cu doi ani, la o dezbatere despre ce mai înseamnă azi şi cui se mai adresează cultura, de către Cătălin Ştefănescu, demnul urmaş post-modern al lui Iosif Sava, la televiziunea naţională. Prefaţată de muzica lui Roger Waters (celebru şi influent muzician rock, fost component al trupei Pink Floyd), dezbaterea a pornit de la sugestiile de dicţionar oferite pentru termenul „cultură” în lucrările de referinţă româneşti şi anglo-saxone. „După decenii de totalitarism comunist – în care cultura era finanţată de stat doar pentru că funcţiona ca un vehicul al propagandei – am devenit, spunea Cătălin Ştefănescu, un public care mai curând judecă decât trăieşte cultura”. Există o generaţie matură care a moştenit reflexul de a tezauriza produsele şi arte­factele culturale pe care generaţiile mai tinere par a le ignora cu totul şi poate e timpul să regândim modul cum înţelegem şi valorizăm în contemporaneitate cultura – era teza principală a acestui periplu de conferinţe-dezbatere ale „Dilemei Vechi” lansate de moderatorul emisiunii ”Garantat 100%”

Mă regăsesc pe deplin în generaţia pusă sub semnul întrebării de Cătălin Ştefănescu, nu numai pentru că destinaţia aproape exclusivă a burselor noastre (ale mele şi ale soţiei mele) studenţeşti precum şi a veniturilor anemice de profesori la Botoşani, din anii 80, se regăsesc, „tezaurizate”, într-o bibliotecă de vreo două mii de volume, din care, astăzi, doar câteva cărţi de patrimoniu şi un număr oarecare de volume cu dedicaţie mai valorează ceva. Mă regăsesc, de asemenea, în colecţia de discuri vinyl, vreo două sute, cumpărate, în marea lor majoritate, pe mai nimic de la celebra librărie anticariat „Gilbert Joseph”, de pe Boul' Saint Michel din Paris, în 1991, când, graţie stipendiilor oferite de Ministerul de Externe francez şi a modei binecuvântate de a schimba vinyl-urile demodate pe nou apărutele CD-uri, mi-am putut achiziţiona toate discurile la care visasem ca student în dictatură, de la formaţiile favorite de progressive rock, la marile trupe de hard sau ale unor influenţi muzicieni de blues şi jazz de care ştiam doar de la „Radio Europa Liberă”. A fost, de altfel, unul dintre puţinele momente din viaţa mea când clişeul cu „a dream come true” a căpătat o consistenţă materială şi când am resimţit plenar gustul real al libertăţii şi satisfacţia a ceea ce francezii denumesc, enigmatic, drept „savoir vivre”. Le-am împărtăşit şi studenţilor prezenţi la conferinţă faptul că în anii dictaturii muzica occidentală de calitate precum şi experienţele de lectură a unor volume în vogă în vest, care ajungeau la noi fie traduse ca prin miracol, fie în ediţii în limbi străine care treceau de la unul la altul, reprezentau, pentru generaţia mea, forme adânci şi asumate de libertate. Poate singurele posibile atunci şi, de aceea, în ce mă priveşte, nu agreez termenul de „rezistenţă prin cultură” care nu poate avea decât o valoare cel mult metaforică atâta timp cât îmbrâncelile cu miliţienii la concertele rock au însemnat infinit mai mult din punctul de vedere al liber­tăţilor cetăţeneşti decât linguşelile lui Nicolae Manolescu faţă de un Popescu, zis „Dumnezeu”, prin care rezista în faţa cenzurii, oarecum decent, „România literară”. Însă reflexul de a tezauriza aceste valori, aşa cum cu fineţe observa Cătălin Ştefănescu, era nu numai o formă de supravieţuire onorabilă, ci şi un mod de a depăşi analfabetismul cultural la care propaganda ne îndemna activ. Deşi conser­va­to­ris­mul care a decurs de aici (sesizabil, după cum cu îndreptă­ţire observa conferenţiarul, atât în atitudinea snoabă care ne îndeamnă să facem paradă de referinţele culturale în loc să degustăm, relaxaţi, jazz-ul ca atare, cât şi în lipsa de deschidere către formele noi de expresie sau către alte mode actuale) ar merita totuşi un pic de atenţie suplimentară. Are dreptate Cătălin Ştefănescu, mai nimic din muzica ultimelor decenii nu mi-a atras atenţia, la nivel de atracţie profundă, modelatoare, aşa cum s-a întâmplat cu opţiunile mele muzi­cale de tinereţe. În afară de Nightwish, descoperit la fiul meu pe când, puşti fiind, juca „Counterstrike” pe calculator, nu îmi amintesc de altceva care să mă fi surprins, care să-mi fi atras atenţia astfel încât să urmăresc, aşa cum eram învăţat odinioară, discografia, să aflu „povestea” din spatele unui produs cultural oarecare. Să fie acesta un sindrom al „tezaurizării”? Neîndoielnic că da.

Pe de altă parte, este totuşi ceva de argumentat aici: schimbarea modelor şi modificările de gust nu sunt, totuşi, semne indubitabile ale înnoirii culturale şi artistice. Dacă jazz-ul şi rock-ul au însemnat o transformare de anvergură a paradigmei culturale sub raportul inovării mijloacelor de exprimare artistică, a unor rupturi structurale cu tradiţia care au generat filoane profunde şi consistente în lărgirea mijloacelor de expresie culturală nu orice alt moft generat de investitorii din industria muzicală şi împachetat profe­sionist în campanii agresive de marketing are aceeaşi valoare. Kitsch-ul sado-masochist afirmat de „Lady” (sic!) Gaga poate fi provocator şi inovativ pentru mijloacele de expresie underground (mai mult pe tema unui nou fashion decât strict muzical vorbind unde e la mare distanţă de Sid Vicious, precursorul ei punk din anii 80!) şi, ca urmare, poate fi gustat „în masă”, bineînţeles, dar ce are a face, la urma urmelor, această scălâmbăială cu sclipici anarhist, cu muzica de calitate?

Ei, şi aici, când eu, ca un „tataie conservator”, nu am putut trăi ca atare fenomenul cultural şi    m-am şi repezit să-l judec, ajungem la miezul controversei lansate de Cătălin Ştefănescu. Provocator, el a vorbit de un adevărat „Drum al Damascului” (sorry, referinţă culturală inutilă pentru cei care doar „trăiesc cultura”!) la Alexandria (cea din Teleorman, nu cea din Egipt!) când, după ce apărase dreptul la buletin cultural al lui Guţă, bunul Dumezeu i-a îndrumat paşii realizatorului nostru TV către un vesel chiolhan (o nuntă multiculturală!) care se desfăşura în restaurantul hotelului unde erau cazaţi şi unde oficia, în faţa unei asistenţe poleită, la propriu, cu aur, Marele Manelist însuşi. Deşi s-a sfiit oarecum să-l garanteze sută la sută pe cel aclamat neobosit de nuntaşi (care au stat toată noaptea cu telefoanele deschise ca să se împărtăşească cultural şi rudele de la bulău), Cătălin Ştefănescu a făcut o pledoarie a dreptului la existenţă al manelelor ca fenomen social. De acord, fireşte, dar aici intrăm în alt orizont de discuţie unde adie poncifele şi insurgenţele de blog ale stângii inte­lectuale. Grup politic din care fac parte în Occident, mă grăbesc să mărturisesc, majoritatea zdrobitoare a celor care ar trebui să constituie pentru noi, oamenii de cultură, parteneri de dialog privile­giaţi: ei iubesc literatura, promovează deschis dreptul la exprimare liberă, fără îngrădiri de morală sau limitari naturale (de gen, de rasa, de preferinţe sexuale etc.), ei citesc poezie, merg la filme de avangardă, se duc la operă sau iubesc necritic, în numele multiculturalismului şi al dreptului la exotism, toate ţările necivilizate ale Lumii A Treia, precum aceea în care destinul crud ne-a aruncat şi pe noi. Mărturisesc că am fost şocat să descopăr că oamenii din vest cu care împărtăşeam gusturi literare sau artistice erau, zdrobitor, cu simpatii de stânga (fie un socialism european edulcorat, fie „liberals” americani, anti-repu­blicani sangvinari, fie diverse forme de grupuscule radicale, anarhiste care profitau cu dezinvoltură de sistemul pluripar­ti­dismului şi al libertăţii de exprimare garantat, invariabil, doar de guverne de dreapta). Contrar aparenţelor, nu mă grăbesc totuşi să expediez ironic această chestiune pentru că unghiul de lectură al stângii intelectuale (nu neapărat al „stângii Bamboo” cum a fost autohtonizată, ironic, celebra „gauche caviar” franţuzească), reprezentată astăzi de grupul clujean de la www.criticatac.ro, este unul demn de luat în seamă. Chiar chestiunea lecturii sociale a impactului pe care manelele îl au asupra societăţii noastre precum şi prejudecăţile „elitelor” asupra acestei forme triviale, dar populare de exprimare muzicală a fost prezentat, extrem de interesant pe respectiva platformă (vezi http://www. criticatac.ro/3957/cum-au-ingropat-elitele-romaniei-manele le- o-poveste-cu-cocalari/). Astfel încât, atunci când Cătălin Ştefănescu vorbeşte despre manele, nu vorbeşte neapărat despre valoarea lor muzicală, cât antropologică şi socială. Ca să-i răspund pe scurt, pentru că văd că risc să constru­iesc şi eu un fel de conferinţă ad hoc, aş spune doar atât:

Manelele sunt pentru fiecare strat cultural, după cum urmează: „Pe la spate, pe la spate” cu Adrian Copilu Minune pentru cei lejer alfabetizaţi; „Ereau zarzării-nfloriţi” cu Romica Puceanu şi Taraful Florea Cioacă pentru publicul educat şi, evident, pentru rafinaţi, pentru elite, „Dimitrie Cantemir-Le Livre de la Science de la Musique” cu Jordi Savall. (Link-uri pe YouTube la discreţie, căutaţi-le!) Aferim!

În rest, „Trăiască lupta pentru pace!”. Şi Pink Floyd.

Gheorghe Dinică

În urmă cu patru ani, pe 10 noiembrie 2009, marele actor şi entertainer Gheorghe Dinică ne lăsa ceva mai singuri astfel încât aş vrea să dedic o intrare de jurnal, scrisă atunci şi de neschimbat şi azi, memoriei sale mai palide pe zi ce trece, dar încă de neşters, precum şi spiritului său liber, de neînregimentat care l-ar face, cred, să zâmbească sardonic la anumite accente mai dezinvolte din textul de mai jos.

”Trecerea în veşnicie a marelui actor Gheorghe Dinică a generat o orgie mediatică presărată cu momente, interviuri, decoraţii, amintiri şi şlagăre lăutăreşti care ar fi stârnit, cu siguranţă, zâmbetul ironic al unui personaj boem, anti-star prin excelenţă, fulminant plăsmuitor de personaje dure în ciuda candorii sale angelice, cum a fost cel care a dat viaţă miilor de personaje memorabile, principale sau secundare, pe scenă sau pe celuloid, care i-au jalonat o carieră de aprope cincizeci de ani. Televiziunile s-au simţit datoare, în limita dreptului de copyright, să ne retransmită şi filme vechi cu el, filme care ne-au cam dat de gândit.

În prime time,  la postul specializat pe filme al televiziunii lui Adrian Sârbu, am revăzut, după mai bine de 30 de ani, un film care mi-a marcat copilăria: „Cu mâinile curate”. Film scris, regizat şi jucat de Sergiu Nicolaescu, şi în care ne-a încântat cuplul fetiş al şturlubaticului inginer convertit la regia de film: Ilarion Ciobanu – Gheorghe Dinică (deja lansat în „Dacii”, unde Dinică îşi mărturiseşte trădarea lui Decebal în legendara replică „în nemernicia mea, ca un câine turbat...” – care a făcut carieră în mentalul colectiv al acelor ani). Trebuie să spun, cu amărăciune, că din însăi­larea de policier de categorie B amintită nu au rămas, peste ani, decât nişte curajoase înjurături care stârneau aplauze la vremea aceea, replica celebra a lui Dinică (în realitate „Dom Semaca, sunt eu Lăscărică. Am fost adus cu forţa aici, jur că nu v-am trădat” şi nu cum a fost reţinută de memoria străzii „Nu trageţi dom Semaca, sunt eu Lăscărică!”), nişte prosteli de-ale lui Sergiu Nicolaescu („Un fleac, m-au ciuruit!” sau „Nu shtiam că doare ashea!”) precum şi câteva bijuterii interpretative singulare ale unor mari actori înecate în amatorism regizoral şi discurs ideologic gregar.

Trecând peste faptul că televiziunea operatorului profitor al revoluţiei din 1989 nu a făcut decât să difuzeze, pe bani, prostioarele regizorului-profitor al aceleiaşi revoluţii (regizor care a fost etern profitor al tuturor regimurilor, de altfel) sub acoperirea omagierii lui Dinică (difuzarea, în continuare, a dejecţiei grobiene şi vulgare numită „Crucea de Piatră” fiind, în sine, blasfematorie în contextul dat), ar trebui cred spus ceva nu despre rolul minuscul (dar ce bijuterie actori­cească!) jucat de Dinică, cât despre semnificaţiile acestui film care a făcut, în epocă, carieră contribuind la gloria şi bunăstarea materială ameţitoare a regizorului favorit al Elenei Ceauşescu. Domnul Nicolaescu se lansase deja cu producţii naţionaliste în care refăcea, după indicaţiile Comitetului Central şi ale secţiei de propagandă a PCR, naraţiunea oficială asupra trecutului. Trebuie însă spus că efortul său era în sine abil şi că producţiile sale copiau, cu mare dibăcie, tehnici şi mijloace hollywoodiene pro­fitând de „ausweiss-ul” partidului şi de faptul că publicul era în necunoştinţă de cauză, lipsit fiind de filmele origi­nale, care nu se difuzau la noi, astfel încât faima domnului Nicolaescu a crescut rapid aici, în spatele cortinei de fier. În ultimii ani, domnia sa vorbea cu tupeu de recorduri de audienţă neegalabile, uitând însă să precizeze că eram duşi obliga­toriu cu şcoala la film şi că altceva oricum nu puteai vedea la cinematograf. Mă grăbesc totuşi să precizez că unele filme ale sale, mai ales la inceputul anilor 70, aveau succes, fiind oarecum mai dezinvolte şi beneficiind de unele liber­tăţi de limbaj sau de expresie, de muzică occidentală pre­luată lejer, fără licenţă, (celebra temă din „Revanşa” bunăoară fiind furată fără ruşine din Lucifer de Alan Parsons Project), de multe împuşcături şi cascadorii ba chiar, spre stupefacţia ţărănoilor comunişti puritani şi obtuzi, şi de unele îndrăzneli erotice care făceau deliciul publicului. De altfel, într-un interviu din 2007, domnul Nicolaescu mărturisea că după „tezele din iulie” a încercat să-l convingă pe Ceauşescu că anumite libertăţi erotice în filme („aşa cum făceau tovarăşii din Cehia sau Polonia”) ar face mesajul ideologic mai uşor de înghiţit de public. În van însă, Tovarăşul, spre deosebire de destrăbălaţi notorii precum Mao, Tito sau Gheorghiu Dej, era un ţărănuş pudic ţinut cu fermitate în frâu, sub pulpana marii sale iubiri, fostă paraşută de gară. Iar pentru asta, domnul Sergiu Nicolaescu nu l-a iertat, trădându-l în favoarea lui Ion Iliescu.

Ceea ce e totuşi deranjant la acest filmuleţ care ne-a marcat copilăria şi după al cărui succes Nicolaescu a mai făcut încă vreo cinci episoade (inclusiv unul complet penibil în anii trecuţi) nu e, din nefericire, numai mesajul propagandistic comunist, grosier, mincinos şi indecent azi, ci şi slaba calitate regizorală. E un film improvizat, rudi­mentar, conjunctural (un fel de replică autohtonistă după un serial în vogă atunci „Incoruptibilii”) cu un scenariu hilar şi tendenţios şi unde micile reuşite interpretative ale unor mari actori nu reuşesc să ascundă manipularea istoriei, propa­ganda rudimentară şi, mai ales, monumentalul amatorism actoricesc al domnului Nicolaescu. Cred că de acolo unde e, dincolo de bine şi de rău, Gheorghe Dinică ar râde şi el de replica noastră din epocă, atunci când filmul amintit a fost lansat: îl întrebam pe câte un fraier, aşa în joacă, „Ce film e, bă, la Victoria?” Iar dacă, neatent, răspundea „Cu mîinile curate...” era invitat rapid, în cor, să purceadă la o grabnică decalotare a unei părţi anatomice specifice a membrilor găştii. Azi, aş spune doar «cu mîinile curate...ne-au spălat creierele»”.

Cultura, în ce direcţie ?

Proiectul de descentralizare tacită, singura posibilă fără modificarea Constituţiei, proiect reiterat în ultima vreme de negocierile dintre vice-premierul Liviu Dragnea şi preşedinţii de consilii judeţene ridică o serie de întrebări care s-ar cuveni dezbătute, fără patimă, în spaţiul public.

Înainte însă de a discuta despre ceea ce face cu preponderenţă obiectul rubricii de faţă, pregătirea dosarului de candidatură pentru obţinerea titlului de Capitală Culturală Europeană în 2021, aş face doar o observaţie preliminară: în România domneşte o confuzie lrgată de rostul diverselor straturi de putere organizate geografic. Realitatea continentală ne arată că singura justificare a regionalizării o constituie aplicarea principiului fundamental european al subsidiarităţii, adică limpezirea nivelurilor la care se face alocarea de fonduri publice (exemplul de manual, învăţat în Danemarca în urmă cu 17 ani, era următorul: comuna finanţează grădiniţa, municipalitatea şcoala primară, judeţul gimnaziul, regiunea liceele şi guvernul central finanţează universităţile). Apoi, ca să fie posibilă regionalizarea trebuie în primul rând ca majoritatea banilor colectaţi la buget să rămână, preponderent, la nivel regional, iar centrul să se ocupe doar de politicile naţionale, de politica externă, armată şi criminalitate. Mai trebuie apoi ca atribuţiile să fie logic articulate şi să nu se suprapună între un nivel şi celălalt.

Cum însă aici ne interesează cultura, vom observa deja o primă problemă de percepţie: actualele direcţii judeţene ale monumentelor nu mai au, de aproape un deceniu, niciun fel de atribuţii în domeniul organizării de manifestări culturale (spectacole, expoziţii, festivaluri etc.) ele funcţionând, prin lege, doar ca o poliţie a patrimoniului. Ministerul finanţează acţiuni culturale doar în cazuri rare (marile festivaluri internaţionale sau naţionale) nefiind, de regulă, decât co-finanţator. De restul se ocupă AFCN-ul. De aceea bătălia pentru preluarea acestor direcţii, care au, repet, buget zero pentru acţiuni culturale e într-un fel fără obiect, iar controlul avizelor de patrimoniu tot nu se va putea face în dezacord cu legea şi cu politicile europene în domeniu oricâte interese ar avea un decident sau altul. De fapt, nimeni nu a putut împiedica până acum structurile teritoriale care au vrut să-şi construiască propriile direcţii pentru cultură prin intermediul cărora să administreze bugetele instituţiilor din subordine, manifestările culturale sau cofinanţarea proiectelor propuse de societatea civilă sau de antreprenori independenţi.

Departamentele pentru cultură (în diversele lor combinaţii cu educaţia, turismul, monumentele, tineretul sau acţiunea socială) sunt fireşti în orice structură admi­nistrativă a autorităţilor locale din Europa, ba chiar şi în Statele Unite (unde nu există un minister de resort, dar există la nivel federal o structură de finanţare pentru pro­iectele culturale şi artistice numită „National Endowment for the Arts”) fiecare stat si fiecare municipalitate impor­tantă având astfel de structuri finanţate consistent. Ele sunt mai flexibile şi mai aproape de nevoile comunităţii, sprijină creativitatea locală şi au o agendă mai interesată de pro­movarea valorilor din zonă decât orice putere centrală. În ce mă priveşte, cred că două sunt punctele nevralgice care ar trebui corectate pentru ca un program coerent de finanţare a culturii de către autorităţile locale să poată fi, pe viitor, util unui dosar de candidatură  plecând de la rezultatele amestecate şi oarecum haotice puse în evidenţă în ultimii ani.

În primul rînd, e nevoie de un plan coerent, cu obiec­tive, cu ţinte, cu priorităţi care să fie elaborat de experţi, supus dezbaterii publice şi validat de conducerea politică (comisia de specialitate şi apoi plenul Consiliului local). Astfel încât, este vital pentru o astfel de instituţie să plece de la articularea unei politici publice în domeniu, validată politic, care să definească direcţiile prioritare de acţiune (deci priorităţile în finanţare) şi obiectivele urmărite pe termen scurt şi mediu.

Apoi e vorba de consiliere şi expertiză, de transpa­renţă şi moralitate în alocarea finanţărilor. E obligatoriu, de asemenea, ca proiectele manageriale să fie discutate şi analizate de experţi independeţi astfel încât la conducerea unor astfel de instituţii să ajungă specialişti cu experienţă, dar şi cu abilităţi manageriale reale. Se face prea des confuzia între prestigiul literar (sau muzical, artistic, publicistic etc. – oricum discu­tabil şi subiectiv în ceea ce îi priveşte pe contemporani) şi competenţa strategic-administrativă ca atare. Capacitatea de a gîndi o arhitectură organizaţională şi de a elabora stra­tegii, eficienţa managerială autentică (adică cea măsura­bilă!) sunt rare şi dificil de găsit în lipsa unei selecţii reale, nepersonalizată dinainte, a viitorilor manageri. Orice efort de profesionalizare în această direcţie nu ar fi decît de salutat.

Pe scurt, nu preluarea unei instituţii e problema reală, ci finanţări consistente, din surse diferite, dar care să se integreze într-o strategie de dezvoltare culturală şi creativă pe termen lung. Altfel rămânem la orgolii, clientelism şi sărăcie provincială pe care ne-o afirmăm vocal, în mod hilar, drept reuşită planetară, spre amuzamentul specialiştilor.

FILIT, number one

Cum motive medicale întemeiate m-au împiedicat, din nefericire, să fiu un spectator activ al recent încheiatului Festival Internaţional de Literatură şi Traduceri organizat la Iaşi, de Muzeul Literaturii Române, cu finanţarea generoasă a Consiliului Judeţean, mă voi mărgini la câteva comentarii de principiu şi la ceea ce cred eu că ar mai putea fi făcut pentru ca acest eveniment să se dezvolte în continuare şi să fie o latură tare a dosarului de candidatură al Iaşului.

Ca orice castă, lumea literară este extrem de greu de citit din afară, de către un neiniţiat. Deşi nu depăşesc vreo câteva mii, scriitorii au o conştiinţă a unicităţii lor, au orgolii imense şi vanităţi inavuabile, au mecanisme de agregare bazate pe afinităţi literare şi linguşeală (să te ferească Cel de Sus să ai vreo obiecţie, vreo critică palidă, cât de mică, vreo urmă de îndoială că ai norocul de a fi contemporan cu ”Cel mai mare scriitor al tuturor timpurilor”, că te-ai ars!) şi, inevitabil, sunt organizaţi în cete, grupuri, sau generaţii literare gata să desfăşoare imediat falange militare disciplinate şi necruţătoare în războaiele lor nesfârşite (şi de cele mai multe ori ridicule!) din mass-media. Spun toate aceste lucruri în introducere pentru a defini pentru cititorii noştri câmpul brăzdat de mine anti-personal în care se avântă orice organizator de festivaluri internaţionale destinate literaţilor. În primul rând, e limpede că nu poţi să-i mulţumeşti pe toţi aşa că cel mai onest este să asumi că îi promovezi pe cei afini cu tine şi cu proiectul literar căruia i te alături. Nu poţi avea, aşa cum s-a întâmplat la Festivalul de Poezie de la Iaşi, în 1977, toată suflarea literară a ţării în sala Teatrului Naţional. Din fericire, astăzi nu mai există scriitori oficiali şi nici o singură garnitură de creatori care să fie doar ei promovaţi. De aceea, cred că panoplia de invitaţi selectată de organizatori, al cărei nucleu a fost alcătuit, cum era şi firesc, din ”autorii Polirom”, a fost cât se poate de onorabilă şi sunt convins că, dacă vor începe să lucreze deja pentru agenda anului viitor, vor putea aducea la Iaşi şi alte nume importante ale literaturii europene ale căror agende de participare se stabilesc, o ştiu din experienţă proprie, cu ani înainte şi pe care nu îi poţi aduce peste noapte indiferent de ce onorariu le oferi. Am vrut să subliniez aceste lucruri pentru că, evident, toate nemulţumirile şi criticile aduse organizatorilor vor fi legate, probabil, de selecţia de invitaţi. Însă aceasta a fost ”Lista lui Lungu” care trebuie luată ca atare şi nu am nicio îndoială că alături de ea mai încap uşor încă alte două-trei variante alternative. Cine este în stare să obţină un buget comparabil, e liber să le facă!

Tot în prelungirea unor observaţii de ”surfer pe internet”, aş spune că două au fost câştigurile majore ale acestei prime ediţii a FILIT-ului: o resolidarizare a breslei (toţi scriitorii invitaţi au vorbit de bucuria de a fi împreună, ca scriitori) şi un neobişnuit chef de dialog internaţional, intranaţional şi transgeneraţional, lucru cu totul neobişnuit într-o lume dominată mai curând, după cum spuneam, de fumuri autiste. Apoi, din perspectiva dosarului Iaşului, FILIT-ul umple un mare gol, al lipsei unui pol de interes internaţional, altul decât cel neidiomatic al artelor spectacolului, mult mai uşor de exportat decât ceva legat de limba nativă. Festivalul pune accentul, cât se poate de inspirat, pe două direcţii de viitor extrem de importante în politicile UE pe următorul deceniu în domeniul creativ: literatura contemporană şi traducerile. Într-o epocă de cumplit declin al cărţii în general, literatura, mai ales a autorilor tineri vare vin din spaţii exotice pentru pieţele culturale dominante în Europa, are un succes neaşteptat. E limpede că şi într-un univers dominat de superficialitatea imaginii de pe ecrane, lumea vrea poveşti. Poveşti noi, cu experienţe de viaţă inedite, cu alte, neobişnuite, personaje şi intrigi. De aceea, literatura şi traducerile au viitor şi sper ca FILIT-ul să dezvolte cât mai multe parteneriate europene pe direcţia asta şi să crească de la an la an.

Daca ar fi să aleg cu adevărat care a fost cel mai mare câştig pe care FILIT-ul l-a adus Iaşului aş spune că dialogul liber al scriitorilor cu cetăţenii de diverse vârste a fost o mare reuşită, cu atât mai surprinzătoare cu cât nu a părut a fi regizată şi apoi, aş adăuga, excepţionala strategie de a invita jurnalişti străini, specializaţi, de la publicaţii europene importante, care să vadă cu ochii lor Iaşul şi care vor echilibra, sper, autopromovarea exagerată, inevitabilă la lansare. Abia asta nu a mai reuşit-o nimeni şi organizatorii merită felicitaţi. Şi să le dea preşedintele Adomniţei şi la anul viitor acelaşi buget generos care a produs comoţii în rândul celorlalţi manageri culturali din ţară, care nici nu pot visa la asemenea sume, şi care-i va aduce lui Dan Lungu şi mai multe inimiciţii decât avea deja. Să aşteptăm, deci, încrezători, FILIT the Second.