O imagine complet inedită, de la Paris, pe 24 mai 1992, la Hotelul George V, cînd M.S. Regele Mihai I s-a întilnit cu elita intelectuală românească din exil. De la stînga la dreapta Dinu Zamfirescu, Sanda Stolojan, Monica Lovinescu, Vlad Stolojan şi Virgil Ierunca. În fundal, Toader Paleologu. În spatele aparatului de fotografiat, eu.
Postez aceasta imagine precum si articolul proaspat apărut în "Cronica Veche", într-un număr excelent, în cinstea oamenilor decenţi şi educaţi din această ţară pentru care aniversarea celor 9 decenii de viaţă ireproşabilă a Maiestăţii Sale în slujba României înseamnă ceva.
„Nu mai vrem un
10 mai / Fără regele Mihai!”
E
greu de explicat astăzi frisonul maladiv pe care această scandare nevinovată îl
trezea în anii 90. În acele vremuri, la simpla pomenire a numelui Maiestăţii Sale,
încă Regele României din punct de vedere strict juridic (un act semnat sub
ameninţarea armei este nul de drept în orice justiţie democratică) odată cu
căderea regimului criminal comunist, o masă indistinctă de cetăţeni, nu numai
instrumentele malefice ale poliţiei politice sau profitorii regimului anterior,
ci şi intelectuali onorabili la prima vedere, parcă o luau razna. Ar fi
interesant de analizat de ce, mai ales că reziduuri fetide ale acelei pandemii,
mai răsar încă în presa de azi.
Ilegitimitatea
puterii şi violenţa structurală au fost cele două coordonate esenţiale ale
regimului bolşevic peste tot în lume şi atunci cînd un aparatchik ajuns la
comandă era confruntat cu aceste două chestiuni îşi dădea instantaneu arama pe
faţă. Nu este aici locul pentru a relua teme fierbinţi ale dezbaterii publice
din primele mandate ale preşedintelui Ion Iliescu cu atît mai mult cu cît în
cel de-al treilea mandat al său, din 2000 pînă în 2004, s-a străduit măcar să
iniţieze medierea unor conflicte şi fracturi ale societăţii româneşti de care
era vinovat în cel mai înalt grad. Totuşi, nu e lipsit de semnificaţie faptul
că atunci cînd a fost confruntat cu cele două teste de foc amintite, Ion
Iliescu şi-a arătat pe loc descendenţa şi limitele astfel încît, în ciuda
cîtorva lucruri pozitive pe care finalmente le-a făcut, mineriadele, legionarii
inventaţi şi reprobabila campanie împotriva Maiestăţii Sale vor rămâne printre
evenimentele cumplite cu care numele său va fi asociat în durata lungă a
istoriei. S-ar fi putut însă altfel? – e o întrebare fără răspuns, dar care
merită totuşi analizată.
Născut
şi educat în timpul naţional-comunismului lui Ceauşescu nu aveam cum să fiu
monarhist şi, cu rare şi temătoare excepţii în sfera privată, nu era nimeni aşa
în România. Cînd însă, la începutul anului 1990, familia regală, revenită după
patru decenii de exil să se închine la ctitoria regală de la Curtea de Argeş a
fost hăituită de mardeiaşii lui Roman şi Iliescu, umflată cu forţa şi expulzată
brutal înpoi în străinătate, am devenit brusc atent. Am scris atunci, în numărul
din martie 1990 al „Cronicii” ieşene, un articol intitulat Cine se teme de Maiestatea Sa? care m-a catapultat rapid pe lista
neagră a „băieţilor” cei care, neiertători, mi-au blocat rapid cariera
administrativă la ordinele lui Ion
Solcanu. Atunci am realizat că în România nu e timp şi loc pentru oamenii
liberi, neînregimentaţi, văzînd cum în societatea noastră se aleg apele: pe de
o parte discursul isteric antimonarhic al celor care-şi simţeau, pe bună
dreptate, legitimitatea politică pusă în discuţie şi care şi-au găsit o
nesperată susţinere în intelectualii dezabuzaţi, nostalgici după privilegiile
de mai an, deveniţi înfocaţi susţinători ai „republicii de la Ploieşti” iar pe
de altă parte, o categorie stranie de activişti ai monarhiei, bătrînei paseişti
sau tineri anarhişti reciclaţi (de masa de manevră a poporului îndobitocit de
televiziunea iliescană nici nu mai vorbesc) ale căror acţiuni erau la fel de
haotice şi iraţionale. Cu rare excepţii, nu era loc pentru o judecată limpede,
echilibrată, în spiritul şi numele adevărului şi a dreptăţii şi, din
nefericire, lucrurile nu s-au schimbat prea mult nici astăzi.
În
primăvara lui 1992 eram bursier la Paris cînd mi-au parvenit zvonurile despre
vizita familiei regale în ţară de sfintele sărbători de Paşte, neatent aprobată
de Ion Iliescu care se simţea acum mai sigur pe poziţia lui după ce
„Constituţia lui Iorgovan” fusese oarecum validată prin vot popular – manevră
hoţească de a invoca o tranşare plebiscitară a opţiunii pentru republică
(prezidenţială, bineînţeles!) în defavoarea monarhiei constituţionale ca formă
de stat. Am privit apoi, uimit şi excitat, transmisiunile televiziunii
franceze, care preluase filmările făcute de o încercare de televiziune privată,
alternativă, din România (parcă SOTI se numea) cu fabuloasa tălăzuire a
milionului de oameni ieşiţi pe străzile Bucureştiului să-l vadă pe regele
României şi pe prinţul moştenitor Nicolae. Ne imaginam spaima de moarte a
securiştilor de acasă. Le-am văzut apoi pe Maiestăţile lor la Paris, întîi la o
foarte populară emisiune de la TF1 şi apoi în realitate, la o fabuloasă
întîlnire a familiei regale cu exilul intelectual românesc parizian, ţinută în
fastuoasele saloane ale hotelului Geoge V, reşedinţa tradiţională a capetelor
încoronate ale lumii. Am simţit atunci, alături de figuri legendare ale lumii
noastre intelectuale, forţa şi sinceritatea unui om discret şi auster, distins
şi cald, onest şi ferm pe care un destin potrivnic l-a împiedicat să fie ceea
ce era menit să fie: conducător al unei ţări în derivă, model de omenie,
cumpănire şi bunăcuviinţă pentru o lume pervertită de levantini şi bolşevici.
Îmi aduc aminte, de asemenea, de răspunsul nediplomatic, potrivit unui tînăr de
treizeci de ani, la întrebarea febrilă a distinsului istoric de la Manchester,
Constantin Brâncoveanu (da!, descendent al Brâncovenilor), pe atunci secretar
al Casei Regale, care mă chestiona amical, pe splendida terasă a unei cafenele
pariziene, asupra şanselor de a reveni monarhia la conducerea ţării. L-am
întrebat abrupt, fără protocol, cu acea candoare abrazivă a tinerilor, „ce
serviciu de informaţii vă ajută pentru asta?”
Întrebarea
legată de sprijinul pe care Casa Regală a României îl putea avea de la vreun
serviciu secret era una pur retorică, bineînţeles. Era evident şi pentru un
nespecialist că nimeni nu luase vreodată în calcul revenirea regelui Mihai pe
tronul de unde fusese alungat de teroriştii sovietici, nici de partea vestică,
nici de cea estică a Cortinei de Fier şi, din nefericire, nici din interiorul
aparatului de putere din ţară. Mesajele de Crăciun pe care Maiestatea Sa le
trimitea prin intermediul Europei Libere erau mai curînd percepute în ţară
drept un pigment exotic, amintire a unui timp revolut, un fragment resuscitat
din cartea de istorie al cărui potenţial subversiv era, din nefericire, mult
mai scăzut decît colindele pe care, cu dibăcie, le transmiteau angajaţii
secţiei româneşti ai acestui post de radio, excepţională armă de propagandă şi
luptă împotriva comunismului, inteligent finanţată de americani. Colindele erau
de fapt interzise de comunişti pentru potenţialul lor „obscurantist” care îi
împiedica pe oamenii acelei Românii să devină, în masă, marionete decerebrate.
Nu se mai temea nimeni de Rege; Ceauşescu pusese laba pe Castelul Peleş
scoţîndu-l din circuitul turistic pentru a se lăfăi singur, cu Leana lui, prin
dormitoarele regale pentru a marca definitiv faptul că luxul şi comodităţile
aristocratice sunt exclusiv destinate mîrlanilor de partid, cei „aleşi” să le
exercite în numele poporului. A putut lesne fi observat, după asasinarea lui
Ceauşescu, că nici fiilor de ceferişti, obişnuiţi cu „crapul la carton” de la
Olteniţa, nu le displăcea palatul Cotroceni sau domeniul de vînătoare de la
Scroviştea, dar, etica mă obligă să o spun, nu din aceste motive a pornit Ion
Iliescu infama campanie de maculare a familiei regale în prima jumătate a
anilor 90.
Serviciul
D (dezinformare) al securităţii a fost una dintre cele mai active părţi a
fostei poliţii politice în acele vremuri şi toată reţeaua de agenţi de
influenţă, zvoneri şi provocatori a fost generos retribuită şi pusă la treabă
sub comanda neîndurătoare a lui Voican-Voiculescu. Amplificarea pînă la isterie
a minciunilor clasice ale comuniştilor a fost primul pas (decoraţia lui Stalin
sau trenul cu aur şi tablouri, bunăoară, care avea ca singură referinţă reală
garnitura de tren cu mobile, lucruri personale – între care, fireşte,
bijuteriile şi tablourile cumpărate din banii proprii – negociate de Carol al
II-lea cu Antonescu atunci cînd a plecat în exil, în 1940); au urmat
răstălmăcirile odioase şi calomnia groasă (în care au excelat canalii de presă
care erau autorii greţoaselor ode la adresa foştilor dictatori) ordonate de
Iliescu imediat ce s-a profilat posibilitatea ca Maiestăţile lor să revină acasă.
Apoi acest demers grosier (de huliganismul cu care au fost expulzaţi sau, mai
apoi, opriţi să intre în ţară am mai amintit) a fost dublat de manipulări pe
paliere mai subtile. Foştii istorici de serviciu ai dictaturii au devenit acum apărătorii
autointitulatului „mareşal” Antonescu şi antimonarhişti declaraţi. Dacă numele
adevăratului rege era acoperit cu cele mai imunde epitete, bastardul regal
(folosesc acest termen în sensul regulilor Casei Regale, singurele aplicabile,
şi nu urmăresc nici un efect peiorativ) este rapid contactat (racolat?) şi
folosit activ în campania de erodare a credibilităţii Maiestăţii Sale.
Miliţieni cu ceafa groasă, care abia descoperiseră libertatea sudalmei la
adresa Regelui se pliază ascultători din şale, apelîndu-l mieros pe domnul
Lambrino nici mai mult nici mai puţin decît „prinţul Paul de România”
respectînd obsecvios hilara hotărîre a tribunalului de la Slobozia care îi
atribuia, în plin avînt republican iliescan, dreptul de a folosi acest titlu
calp. (Doar o menţiune în cazul domnului Lambrino, acest „Bercea Mondialu” al
Casei Regale de grija căruia nu poate dormi nici azi preşedintele republicii.
Domnul Lambrino este copilul fiului nelegitim al regelui Carol al II-lea şi în
chestiunea drepturilor civile pe care i le va recunoaşte cândva justiţia nu am
a face niciun comentariu. În ceea ce priveşte includerea sa în Casa Regală a
României, justiţia civilă este nulă, această putere fiind doar la îndemâna
Suveranului.)
Au
urmat apoi, în discursul public controlat de televiziunea lui Iliescu (ProTV-ul
a apărut abia în 1996), singura care avea permisiunea de a forma electoratul, o
abundenţă de „prinţi” şi „regi”. Prinţul Sturza, care se visa un fel de „conte
de Marenches” al spionajului românesc nu s-a plimbat degeaba cu elicopterele
lui Măgureanu: castele, sute de hectare şi 80 % din suprafaţa împădurită a
judeţului Neamţ i-au fost prompt retrocedate cu mult înainte ca domnul
Iorgulescu să încerce şi el o schemă financiară (eşuată) cu castelul Bran. Au
început apoi să ţină prima pagină „regii”şi „împăraţii” ţiganilor urmaţi de
„regele Hagi” şi de o pletoră de personaje publice (regina R&B-ului,
prinţesa Caragea etc.) mai mult sau mai puţin onorabile gratulate cu un
apelativ folosit cu precădere în scopul de a eroda şi discredita Casa Regală şi
abia apoi, poate, în unele cazuri, de a marca excepţionalitatea. Acestei
campanii insidioase i s-a alăturat şi o parte a intelectualităţii publice care
după voluptatea şi vioiciunea afirmării unui discurs anti-comunist atunci cînd,
finalmente, „se dăduse voie de la poliţie” se descoperea acum visceral
antiregalistă. Regele le era acestor
bonjurişti dîmboviţeni „antipatic”, nu avea, dragă, „discursul ăla
electrizant al lui Ceauşescu din balcon, în 68, cînd am fost în centrul
atenţiei” (în urma căruia anticomunişti faimoşi s-au înghesuit să ceară carnete
de partid şi „arme la Uniunea Scriitorilor să se bată cu ruşii”); pe scurt,
regele „nu e cool”, nu e postmodern, e vetust şi, mai presus de orice, nici nu
are nevoie de osanale. Iar răzbunarea
menestrelilor refuzaţi fu chiar mai cruntă decît aceea a activiştilor de partid
comunist.
După
1996, atmosfera însă începe să se schimbe în ceea ce priveşte persecuţia la
care este supusă Casa Regală a României. Bolşevicii sunt forţaţi să facă,
strategic, un pas înapoi lăsînd puterea pe mîna secretarilor de partid de la
Universitate. Alt aer! Tot atunci, un tînăr şi distins actor, dintr-o familie
importantă a Iaşului, se căsătoreşte cu Principesa Margareta, moştenitoarea
tronului României, devenind Prinţ Consort şi ultimul pretext de luptă împotriva
Maiestăţii Sale.
Anunţarea posibilei candidaturi la
Cotroceni, ca Preşedinte, a Alteţei Sale Regale, Principele Radu de Veringen
(fost Duda), Prinţ Consort al moştenitoarei tronului României, Principesa
Margareta, a stîrnit peplexitate şi a resuscitat comentariile răuvoitoare ale
unei părţi semnificative a mass mediei antrenată în calomnierea Casei Regale şi
intrată „în adormire” după istorica împăcare a lui Ion Iliescu cu adversarul
său politic cel mai de temut. Această poveste, care îmbogăţeşte pitoresc
peisajul cacofonic al dezbaterilor publice şi televizate de la noi, merită,
cred eu, un pic de atenţie şi o analiză ceva mai depasionalizată.
Primul
lucru straniu legat de această candidatură paradoxală, care a generat de curând
şi reacţia incalificabilă a preşedintelui Băsescu care nu s-a sfiit să-l
bălăcărească pe Regele Mihai I, în prime
time la televizor, într-un mod chiar mai revoltător decât îndrăznise să o
facă Iliescu însuşi, este că pune în evidenţă un consens dubios al
comentatorilor şi formatorilor de opinie, din cele mai diverse medii şi de
formaţii şi simpatii politice, de minimalizare şi de discreditare la comandă a
Principelui Radu. Deşi realitaea ne arată un om distins şi educat, provenind
dintr-o familie bună (dacă nu aristocratică stricto
sensu, cel puţin de o înaltă calitate umană şi intelectuală), cu maniere
impecabile şi cu excelente abilităţi de comunicare, (fireşti pentru un om care
a iubit scena) imaginea din oglinda mass mediei este şocant de contorsionată şi
de nedreaptă. Admit că diverşi comentatori care s-au înfruptat din privilegiile
vechiului regim, obişnuiţi să cînte osanale activiştilor „luminaţi” au naturale
pulsiuni poporane şi se simt iritaţi de distincţia distantă a celor cu „sînge
albastru”. De la Revoluţia Franceză încoace gloata dezlănţuită şi-a impus
supremaţia circului – deghizată în populism şi democraţie – în defavoarea
fastului construit şi opulent ce marca succesiunea familială la tron. Ce-i
drept democraţia e mai vie, mai colorată, mai imprevizibilă, măscăricii au
şansa lor de a ajunge în vîrf, viaţa e mai schimbătoare şi mai palpitantă iar
aici, la porţile Orientului, lumea pare să sacrifice mai uşor seriozitatea şi
stabilitatea în favoarea disponibilităţii la bîrfă şi la scandal, îndeletniciri
dragi celor de joasă extracţie socială din mahalalele urbane, nu oamenilor
simpli şi drepţi de la ţară (care, din nefericire, n-au mai rămas decît în
zonele necooperativizate de comunişti!). Dincolo însă de această explicaţie mai
generală care încearcă o înobilare sofistică pentru mahalagismul generalizat ce
domină – din vina formatorilor de opinie şi a stăpînilor lor – spaţiul nostru
public, ostilitatea cu care a fost întîmpinat încă de la început Principele
Radu e greu de înţeles.
S-a
insinuat, în tradiţia scenariilor conspiraţioniste care fac deliciul
bîrfitorilor politici, că ar fi un fel de „cal troian” infiltrat în Casa
Regală. De cine şi cu ce scop nu era prea clar. Cum, vor sări adepţii acestei
teorii, nu e evident?, de securişti, pentru compromiterea Casei Regale a României.
„L-a convins pe rege să se vîndă lui Iliescu pentru a-şi recupera
proprietăţile, a fost ambasadorul at
large al lui Năstase şi acum vrea să compromită complet ultimele speranţe
ale monarhiştilor, nu vezi că-i agent dublu?” este, de regulă, discursul
acestor atoateştiutori, inflexibili apărători ai neprihănirii româneşti,
modulat în diverse registre. Cum la o asemenea brutală şi necuviincioasă insinuare
niciun membru al Casei Regale nu ar avea cum să se coboare să răspundă, mi-aş
îngădui eu, necondiţionat de vreun alt cod de comportament decît rigoarea
istorică şi onestitatea analizei comparate să mă aplec puţin asupra acestei
grile de interpretare strîmbă, sau cel puţin discutabilă, în opinia mea. Ce se
vede totuşi la o privire obiectivă este însă cu totul altceva: Principele şi
Principesa par a alcătui un cuplu foarte potrivit şi cît se poate de fericit;
Principele s-a integrat perfect în atribuţiile Prinţului Consort pe care le
exercită impecabil, cu distincţie şi graţie; medierea cu regimul Iliescu,
oricît de reprobabilă ar fi putut părea pentru purişti a fost un compromis
rezonabil care a permis Casei Regale să revină acasă şi să-şi afirme nestingherită
prezenţa pentru compatrioţi prin programele sociale şi prin strategiile de
vizibilitate pe care le-a găsit de cuviinţă; au sprijinit proiectele majore
pentru ţară (intrarea în NATO şi UE) şi nu un guvern anume, afirmîndu-şi astfel
bunacredinţă şi eliminînd în acest mod orice interpretare insidioasă privind
posibilele scopuri tenebroase pe care Casa Regală le-ar fi nutrit la adresa
românilor; şi-au recuperat cu demnitate ceea ce era legal şi li se cuvenea
evitînd şicanele şi tergiversările umilitoare la care i-ar fi supus o justiţie
dirijată (în plus au afirmat răspicat, de la bun început, că vor menţine
statutul de muzeu naţional al Castelului Peleş şi au acceptat atribuirea doar
în folosinţă a Castelul Elisabeta din Bucureşti); Maiestatea sa a lansat şi
susţinut, odată cu intrarea României în UE, un program vizionar de dezvoltare
durabilă a ţării din punct de vedere economic, moral şi politic în următoarele
trei decenii centrat pe cele patru valori fundamentale ale Casei Regale a României:
spirit de răspundere, loialitate, generozitate şi puterea exemplului (vezi http://www.familiaregala.ro/upload/Viziunea_RO.pdf),
valori pe care nu ar fi deloc rău să le vedem asumate şi de mercantila şi imorala
noastră clasă politică; în fine, şi vorbesc şi în nume propriu, absolut toată
lumea şi-a schimbat în bine opiniile după ce a avut ocazia să le vadă direct în
acţiunea de reprezentare a României pe Alteţele Lor Regale, Principesa
Margareta şi Principele Radu. Aceasta e realitatea şi acestea sunt faptele care
ar trebui să genereze analiza activităţii Casei Regale şi nu insinuările
bolnave sau băşcălia iresponsabilă şi dizolvantă a valahilor.
Ce
caută Radu Duda în lupta pentru preşedenţie şi cum se leagă această candidatură
de speranţele unor români că monarhia ar putea reveni? Nu am o explicaţie
pentru acest fapt bizar, dar un prim răspuns pe care l-aş schiţa aici ar fi că
încearcă astfel să pună în practică viziunea de dezvoltare a României amintită
mai sus şi că, date fiind schimbările privind succesiunea la tron stabilite de
Maiestatea Sa la şase decenii de la abdicarea forţată, nu trebuie să uităm că Principele
Radu nu va putea fi niciodată Regele României. Cine îl poate împiedica deci să
încerce să ne convingă că ar putea fi un bun preşedinte atâta timp cât pentru
această demnitate concurează nestingheriţi Corneliu Vadim Tudor, Dan Diaconescu
sau Miron Cozma? Fără a fi un suporter al unui astfel de proiect fantezist, nu
pot să nu observ cu suspiciune toată ciorovăiala dubiosă şi intoxicările din
jurul acestu fals subiect de presă.
Cum şi în
acest an am avut un 10 mai „fără Regele Mihai”, măcar pe 25 octombrie, la
aniversarea celor nouă decenii de viaţa demnă în slujba României putem să
visăm, pentru o clipă, că „Monarhia / salvează România!”.
La Mulţi Ani, Sire!