ARHIVA STATULUI MOLDAVIEI 185 de ani între cultură şi ficţiune

Nimic nu pare mai departe de orizontul ficţiunii decât arhivistica. Ştiinţă „auxiliară” a istoriei, întrupând mirajul devorator al raţionalităţii operaţionale, al rigorii şi al regulilor dătătoare de siguranţă, obsedată de proceduri şi mecanisme logico-matematice gata să ofere algoritmul perfect al clasării şi distribuirii documentelor în dosare, al dosarelor în cutii, al cutiilor în fonduri, al fondurilor în colecţii şi al colecţiilor în arhive ordonate concentric într-un riguros labirint care adună urmele „adevăratei istorii”, arhivistica se hrăneşte, mai mult decât oricare altă disciplină a umanioarelor, din iluzia exactităţii şi a perfecţiunii fără rest. Ce să caute aici, teritoriu prin excelenţă al formalizării normative, lumile imaginare, imprevizibile, incontrolabile, ale visului, ale creaţiei ficţionale? Să lansăm, deci, în filigran, o provocare…

Ştim, bunăoară, cu certitudine că, la 1 Ghenarie 1832, ca efect al prevederilor art. 366 și 410 din Regulamentul Organic, au început să funcţioneze la Iaşi, sub conducerea Agăi Gheorghe Asachi, Arhivele Statului Moldovei. Nu e loc de nicio ficţiune aici. Ele funcţionează, nestigherite şi astăzi, 185 de ani mai târziu, iar la etajul al doilea al clădirii din Bulevardul Carol I nr. 26 din Iaşi, ridicată, în 1977, prin osârdia lui Ion Iliescu şi a directorului Adrian Pricop, în depozitul nr. 3, la Colecţia „Manuscrise” încă găsim pe un raft, la nr. de inventar 1665, exemplarul din celebrul Reglement Organicesc a Moldovei , din 1831, unde, la pagina 285, putem citi, în româneşte cu caractere chirilice şi, pe coloana alăturată, în traducere franceză, conţinutul art. 410:

„În fieştecare an, la încheierea sesiilor Obşteştii Adunări, orighinalurile sămilor înfăţoşate, precum şi a alte documenturi, să vor depune în Arhiva Statului, a căreia alcătuire şi păstrare va fi încredinţată unui boieriu cu însuşirile cerute pentru asăminea dregătorie. Arhivistul Statului, ca un depozitariu al acturilor publice şi dregătoreşti, să va numi de către Domnul, din candidaţii propuşi de către Obşteasca Obiciniuita Adunare” [transcrierea lui Gh. Ungureanu]

Ce poate fi mai riguros exact decât asta?

Avem, de asemenea, la Arhiva de Cancelarie, Dosarul 3 / 1832, filele 1 şi 2, primul document emis de Gh. Asachi, Arhivist al Statului, document distrus în timpul bombardamentelor din cel de-al doilea Razboi Mondial când arhivele au fost strămutate în judeţul Argeş, dar, din fericire, tradus şi copiat de același Gh. Ungureanu în perioada interbelică, din care spicuim:

„La 7 Ghenarie 1832, nr. 1, Eşi

Sfatului Administrativ al Pricipatului Moldaviei.

Pe temeiul ofiţiei exelenţei sale domnului viţeprezident din 1 a curgătoarei supt nr. 22, prin care au binevoit a mă numi Arhivist a[l] Statului, gios iscălitul spre a putea păşi cătră încredinţată mie însărcinare, pe de o parte prezentarisăsc cu toată cinstea persoanele ce să cuvin a fi întrebuinţate în potrivire cu o cunoştinţă analogă cătră asemine lucrare după statul cuprins prin Reglementul Organicesc şi anume pe d.[omnul] Iordachi Mălinescu ca Secretariu, prin pe dumnealui Nicolai Ciurea şi Onufrei Florescu ca scriitori, pentru cari cu plecăciune rog a se întări.

Iar pe de altă parte, cinstitul Sfat avînd în privire trebuinţa grăbitoare întru aşăzarea şi regularisirea acturilor aflătoare acum pe la deosebite presudsfii, rog să rînduiască o casă încăpătoare şi sigurită, pentru cari dacă vreo mai bună închipuire întru aceasta ar lipsi, apoi socotesc că pînă la zidirea unii înadins binale rînduite prin Reglement s-ar putea întrebuinţa cu chip provizornic un gherghir [pivniţă boltită, n.m.] ce se găseşte supt Gimnazia Vasiliană din ograda bisericii Trei Erarhi”.

Ce ar putea fi mai riguros exact decât această copie? Chiar dacă, în realitate, primul loc de depozitare a documentelor şi, prin extensie, primul sediu al arhivelor ieşene a fost până la urmă în pivnițele casei lui Alecu Balş, imobil astăzi restaurat, care adăpostește birouri și săli ale Academiei de Arte și ale Filarmonicii de Stat. De pe care lipsește însă vreun semn că Arhivele au adăstat acolo, vreme de câteva zeci de ani, în prima jumătate a secolului al XIX-lea.

Pentru că arhivele au rolul de a păstra intacte, atât cât omeneşte e posibil, urmele unui prezent care nu mai este, până şi copia capătă, iată,  statut de document, cu atât mai mult cu cât ea a fost realizată de unul dintre personajele care au marcat istoria instituţiei ca director, din 1941 până în 1968. 

Aventura instituțională a Arhivelor Statului Moldovei, începută pe 1 ianuarie 1832, nu poate fi deslușită fără o referință la părintele ei fondator, un personaj care a influențat crucial știința, cultura și istoria Moldovei moderne, un erou civilizator căruia orașul Iași, printr-un document al primăriei din 1869, îi mulțumea, la trecerea sa în veșnicie, numindu-l "părintele istoriei, poeziei și literaturii române din timpul său, întemeietorul presei și artei dramatice și tipografice din Moldova".

Născut în târgul Herței în 1788 și strămutat cu familia la Iași, în 1805, tânărul inginer cu cunoștințe de arhitectură, Gheorghieș Asachi face studii la Lemberg, Viena și Roma cu o deschidere intelectuală uimitoare, cea care va nutri activitatea sa viitoare de polihistor: matematici superioare, arheologie, pictură și sculptură, literatură clasică și istorie. Cu o curiozitate insațiabilă va cerceta la Roma arhivele Vaticanului pentru a găsi documente privitoare la români și ca urmare a acestei experiențe va cere mai târziu, odată ajuns arhivist al statului, copii "vidimate" (transcrieri legalizate) de pe acestea. Reîntors la Iași, în 1812, descoperă că singura îndeletnicire necontrolată de mafia fanarioților greci este aceea de inginer hotarnic de moșii (cadastrul de astăzi) pentru care trebuia nu numai o bună cunoaștere a limbii române dar și capacitatea de a descifra vechile pergamente scrise în chirilică. Cum litigiile asupră proprietăților funciare erau în floare, Asachi va reuși să îl convingă pe domn de necesitatea înființării unei forme de școlarizare în limba română a acestor viitori ingineri hotarnici în cadrul școlii domnești de la Iași. 1814 este data de începere a activității sale pe tărâmul învățământului superior tehnic la Iași.

După elaborarea machetei sigiliului domnesc, Asachi este trimis la Viena, 1822-1827, ca agent diplomatic, poziție din care și-a continuat activitatea de depistare a documentelor referitoare la români aflate în arhive străine și a conștientizat nevoia organizării unui astfel de serviciu și în principate. Un astfel de articol programatic publică, în 1829, în nou înființata sa revistă Albina Românească.

Cum principatele trec, în urma păcii de la Adrianopol din 1829, sub autoritatea conducerii țariste, cărora Imperiul Otoman, putere suzerană înfrântă în război, le cedase accesul la gurile Dunării, guvernatorul celor două principate va fi numit contele Pavel Kiseleff, cel care va organiza un comitet de lucru privind modernizarea legislativă și instituțională a celor două provincii. Secretarul comitetului va fi Gheorghe Asachi. În urma elaborării celor două prime forme de constituții pentru principate, Regulamentele Organice, am văzut că se înființează, între alte structuri ale puterii judecătorești și executive, și arhivele statului, în 1831 în Valahia și în 1832 în Moldova.

Postul de arhivist al statului era legiferat a fi rang boieresc. Gheoghe Asachi fusese deja numit comis de Ioniță Sandu Sturza, în 1823, pentru "trudile și credincioasele slujbe ce au adus acestui pământ al Moldaviei" precum și pentru "bunile și cinstilele sale personale purtări, care haractirisăsc pe un credincios supus" astfel încât din acel moment s-a găsit "însămnat la izvodul boierilor acestui pămînt". Pe 20 septembrie 1827, la Iași, același domn emite un "pitac gospod dat dumisale comisului Gheorghe Asachi" prin care este ridicat la rangul de vel agă pentru fructuoasa sa activitate diplomatică.

Având în vedere faptul că activitatea sa prodigioasă în cadrul comisiilor reunite îi era cunoscută contelui Kiseleff, iar rangul de agă era deja obținut, numirea lui Gheorghe Asachi în fruntea arhivelor statului de către generalul Mircovici, vicepreședinte și locțiitorul lui Kiseleff, însărcinat cu guvernarea Moldovei, s-a dovedit o simplă formalitate. Astfel, cea dintâi lucrare primită în cancelaria arhivei, cu nr. 1 pe 1 ghenarie 1832, a fost următoarea:

"Arhon agă,

Mă grăbesc a vă înștiința că din voința dumisale împuternicitului prezident al Divanurilor, dumneavoastră sînteți rînduit a fi arhivist Obșteștei Obicinuitei Adunări.

Vă poftesc ca primind încredințarea cinstirei mele.

Iscălit, Mircovici

Nr.22, 1 ghenar 1832 [numărul de emitere din cancelaria Divanului]

Cătră dumnealui aga Gheorghe Asachi"

Odată numit "arhivist al statului", pe 1 ianuarie 1832, aga Gheorghe Asachi a trebuit să facă față unor uriașe provocări instituționale și administrative. Având experiența occidentală a organizării arhivelor Vaticanului, în care lucrase ca cercetător, Asachi realizează că trebuie să înceapă cu rezolvarea urgentă a două chestiuni extrem de spinoase: statutul instituțional și organizarea metodologică și administrativă a nou înființatei Arhive a Statului Moldovei.

Este extrem de interesant faptul că în prima sa adresă către ocârmuire Asachi scrie direct guvernului (Sfatul Administrativ) și nu Înaltei Curți de Justiție (Înaltul Divan) unde fusese alocat prin efectul art. 366 din Regulamentul Organic al Moldovei și unde exista prevăzut un stat de funcțiuni cu un buget. Prevalându-se de formularea din art. 410 care prevedea că documentele "să vor depune în arhiva statului, a căriia alcătuire și păstrare va fi încredințată unui boieri cu însușirile cerșute păntru o asămine dregătorie" acesta fiind, în calitatea sa de arhivar al statului "un depozitari a acturilor publice și dregătorești" [varianta definitivă de traducere D. Vitcu și G. Bădărău], Asachi va cere  practic înființarea arhivelor statului ca instituție independentă, în subordinea guvernului, prin ministerul Justiției ("Logofeția Cea Mare a Dreptății"), condusă de un arhivist cu rang boieresc și va desena cadrul metodologic al profesiunii alcătuind regulile după care documentele să fie organizate, de fiecare creator de documente, în "cuviincioasă rînduială". Cel ce se va ocupa la fiecare instituție de strângerea și legarea documentelor ce vor fi predate arhivelor se va numi arhivar, spre deosebire de arhivist, funcționarul public care controlează buna funcționare a arhivelor instituționale și avizează ceea ce se aruncă din arhivele proprii, distincție care a înfruntat veacurile până astăzi.

În adresa amintită mai sus, prima a Arhivelor Statului Moldovei (7 ghenarie 1832, nr. 1, Eșii), va argumenta necesitatea aprobării finanțării a trei posturi în arhivă (1 secretar și doi copiști), a unui post de curier și unul pentru pază, "cu simbria potrivită". În conformitate cu statul de plată aprobat la 27 martie 1832, știm că arhivistul statului avea o leafă de 1500 de galbeni pe lună, secretarul de 500, iar copiștii de 250, iar pentru cheltuielile administrative era alocați, lunat 151 de galbeni și 75 de parale.

Ce e interesant e faptul că Asachi va milita pentru considerarea angajaților pe care el i-a recomandat ca o primă formă de funcționari publici. Din rapoartele făcut către forurile superioare reise clar că intenția lui a fost de a scoate documentele din circuitul privat în care le țineau, interesat, boierii și clerul și de a le pune, într-un fel sau altul, în circuitul public pentru că "ele nu pot rămâne în proprietate particulară atât timp cât sunt de interesul statului". În numeroase intervenții vorbește despre rolul arhivistului statului de a administra aceste informații, de multe ori cu referire la acte de proprietate, spre beneficiul obștesc și nu spre cel privat. Tot Asachi va introduce un sistem de organizare a documentelor, un "metod lesnicios", prin care actele și documentele să poată fi mai ușor găsite și utilizate neuitând să sublinieze și statutul special al actelor secrete ale domniei, "cele tăinuite", care trebuiau ordonate separat, așa cum se întâmplă și astăzi cu documentele clasificate.

În sprijinul profesionalizării activității de arhivist va propune, între altele, crearea unei uniforme specifice pentru lucrătorii din arhive. Bunăoară, într-o adresă din 1834, îi va comunica secretarului desemnat de el următoarele:

"Arhiva Statului din Prințipatul Moldaviei

Către al ei secretar

cinstit dumnealui Panaite Malcoci,

Priimindu-să ofiția Marii Logofeții a Justiției, din 17 a trecutei luni august, de supt nr. 1162, urmată după adresul Marei Postelnicii cu nr. 271, întemeet pe întăritura preînălțatului domn, însămnată asupra anăforalii ce au făcut Sfatul Administrativ pentru uniformili care s-au hotărît să poarti dregătorii statului, să faci dumitale știut că ești în dreptati a purta uniformă de postav vînăt, cu gulerul și mărginile mînicilor de catife neagră, bunghii albi, cu marca țării și frunză de măslin și spre cunoștiința postului ce ocuparisăști. În zilele de țeremonie, sărbători și la audienții, vei purta la guler cusut cu fir alb și pălării în trii colțuri.

Arhivist [al] statului și cavaler

Gh. Asachi

Nr. 64, la 31 decembrie 1834 Eșii" (publicat de Sever Zotta, în Arhiva Românească, VI, Buc., 1941)

Dincolo însă de detaliile administrative, miza adevărată a lui Asachi a fost, în realitate, preluarea de arhive instituționale, personale sau bisericești cu ajutorul cărora să construiască de fapt arhivele statului. Dacă arhivele judecătorești fac prima depunere oficială, la 1 februarie 1832 (36 de dosare), urmate apoi de multe altele precum și de actele în devălmășie ale instituțiilor desființate prin efectul aplicării Regulamentelor Organice, preluarea actelor bisericești a întâmpinat o mare împotrivire, Asachi obținând doar dreptul de a face copii după documentele importante aflate în arhiva Mitropoliei, în contextul în care mitropolitul era, de facto, președintele Divanului. De asemenea, preluarea de acte particulare, de la boieri a fost o operațiune extrem de greoaie în contextul în care aceștia, firește, că erau reticenți date fiind interesele lor directe de a-și prezerva proprietățile funciare. Cu mare efort a reușit să preia câteva lăzi de documente rămase de la domnitorul Șuțu, de la hatmanul Palade sau de la moșia lui Mihalache Negre precum și acte de la fostul Divan Obștesc sau de la Comisia Consultației. Ca un exemplu edificator, manuscrisul Regulamentului Organic, luat de Mihai Sturza, în 1848, din arhiva Mitropoliei unde fusese depus în 1831, nu a ajuns în colecția de manuscrise a Arhivelor Statului din Iași decât în anul 1957, când Gh. Ungureanu l-a răscumpărat cu mari sacrificii de la un moștenitor al familiei.

Arhivistul Statului a avut de înfruntat, așa cum am mai arătat, toate piedicile și provocările pe care le putea scoate la iveală funcția sa de conducător al proaspăt înființatei instituții a statului. În fapt, la 1 ianuarie 1832, Arhiva Statului Moldaviei nu exista decât pe hârtia manuală pe care fuseseră caligrafiate în românește cu alfabet chirilic și în franceză, pe coloane simetrice, articolele 366 și 410 ale Regulamentului Organic al Moldovei. Acesta avea, ca și pentru toate celelate instituții nou înființate un buget estimativ din care nu lipsea proiectul unui sediu viitor al arhivelor, investiție cu atât mai necesară cu cât rostul esențial al acestei instituții a fost și este și astăzi acela de a depozita actele statului, cu valoare practică și istorică, spre folosul cetățenilor și al studioșilor.

De altfel, în chiar prima său raport către Sfatul Administrativ al principatului Moldaviei (amintita adresă nr. 1 / 7 ianuarie 1832) Gh. Asachi scrie: "Cinstitul Sfat avînd în privire trebuința grăbitoare întru așăzarea și regularisirea acturilor aflătoare acum pe la deosebite presudsfii, rog să binevoiască a rîndui o casă încăpătoare și sigurită, pentru care dacă vreo mai bună închipuire întru aceasta ar lipsi, apoi socotesc că pînă la zidirea unii înadins binale rînduite prin Reglement s-ar putea întrebuința cu chip provizornic un gherghir ce se găsește supt Gimnazia Vasiliană din ograda bisericii sfinților Trei Erarhi"[trad. Gh. Ungureanu]. Deși cererea i-a fost aprobată aproape imediat, arhivele nu au putut fi mutate în beciurile de la școala de lângă Trei Ierarhi decât în 1836 stând provizoriu până atunci în beciurile casei lui Alecu Balș (azi restaurată de Universitatea de Arte și sediu administrativ al Filarmonicii) și în cele ale caselor Costache Ghica tot de pe strada Cuza-Vodă. 

Abia în 31 octombrie 1849 i se comunică lui Asachi, prin Departamentul Dreptății (Ministerul de Justiție) că "departamentul Lucrărilor Publice a fost însărcinat cu alegerea locului pe care să se construiască localul Arhivei Statului", dar până la moartea sa, în 12 noiembrie 1869, Asachi nu va mai apuca să vadă măcar un proiect definitiv al unui local nou darmite sediul "cu bolți de cărămidă, obloane de fier la ferestre și uși și care să fie păzit de un jandarmur zi și noapte" așa cum îl ceruse el stăpânirii. Va trece mai mult de un veac până când "stăpânirea" să-și țină cuvântul.

Într-un mod simbolic, care atestă dezinteresul conducătorilor pentru memoria țării, arhivele au tot fost plimbate în Iași, de-a lungul secolului al XIX-lea, prin privnițele caselor boierești: casa bancherului Daniel Michel (1856-1865), Burchi-Zmeu – actualul sediu al Muzeului Municipal (1880-1893), în spații închiriate precum aripa nouă a Epitropiei Sf. Spiridon (1853-1856) sau pivnițele mănăstirilor Frumoasa și Cetățuia (1865-1871) sau în clădirea din strada Artelor a Societății de Gimnastică (1907-1911). Singurele încercări de constituire a unui sediu cumsecade au fost perioadele cât arhivele au stat în Palatul Ocârmuirii - Palatul Administrativ, distrus de incendiu, pe locul căruia s-a construit Palatul Culturii de azi (1844-1853; 1871-1880; 1893-1907).

În istoria instituției, perioada petrecută în incinta Mănăstirii Golia (1911-1977) are o însemnătate aparte. Nu numai pentru că a însemnat cumplitul timp a două războaie mondiale, cu refugiul arhivelor în județul Argeș, cu vagonul plin cu acte  bombardat și distrus în Gara Basarabi în fatidica zi de 04.04.44, când aviația aliată a ras de pe fața pământului o parte a capitalei, ci pentru că instituția a fost marcată de două personalități care i-au sporit prestigiul și patrimoniul cu realizări și achiziții extraordinare. Sever Zotta și Gh. Ungureanu merită, desigur, prezentări monografice separate, detaliate și riguroase, pentru a putea avea măcar o palidă imagine a activității lor în calitate de directori regionali ai Arhivelor Statului Iași. Vasta lor activitate publicistică a arătat în mod strălucit că rostul arhivelor este acela de a fi deschise cercetării, de a prezerva comorile de cultură instituțională și de patrimoniu, de a fi un spațiu al dialogului și al efervescenței intelectuale. Îndrumătoarele arhivistice, transcrierile, traducerile, edițiile sau volumele de documente publicate de cei doi au pus în evidență vocația umanistă pe care arhivele trebuie să o asume, de ferment științific și istoric, dincolo de misiunea ei prozaică de simplă depozitare a actelor statului. Curtea mănăstirii, prezentă împreună cu figurile multora dintre împătimiții studiului istoric care vizitau sediul arhivelor, azi clădirea stăreției, apare în multe documente fotografice păstrate în depozitele noastre. Era un loc privilegiat, oarecum în afara timpului și a timpurilor nevrednice pe care arhiviștii au trebuit să le suporte după război. Trecerea arhivelor în subordinea Ministerului de Interne, după modelul sovietic, rămasă azi doar în România și Rusia, impunea o perspectivă anti-cetățenească, marcată de isteria comploturilor și a secretizării, dominată de cenzură și de interzicerea accesului la acte care contraveneau istoriei oficiale comuniste, falsificate. În ciuda acestor condiții apăsătoare, activitatea de cercetare, de ordonare și inventariere, de valorificare științifică a documentelor a continuat grație efortului neobosit depus vreme de decenii de împătimiții arhivelor, de slujitorii devotați ai adevărului istoric și ai mărturiilor scriptice autentice. În fond, o sărbătoare evocatoare nu poate fi decât a lor.

În 1977, grație eforturilor lui Adrian Pricop, vrednic continuator al lui Gh. Ungureanu la cârma Direcției Regionale a Arhivelor Statului Iași, se inaugurează în sfârșit, la două luni după cutremur, actualul sediu al arhivelor ieșene, din Bulevardul Carol I nr. 26. Sub auspiciile Prim-Secretarului Comitetului Județean P.C.R. Iași, tovarășul Ion Iliescu, practic ctitor al clădirii în condițiile în care investiția a fost aprobată și executată datorită intervențiilor sale. (Și eu, deh, ca arhivistul, nu ratez niciun exemplu demn de a fi reamintit celor aflați în funcții de decizie despre cum se câștigă pariul cu posteritatea!)

Din nefericire, visul lui Gh. Asachi de a avea la Iași, după 185 de ani de funcționare neîntreruptă, un sediu al Arhivelor Statului Moldovei pe măsura importanței sale istorice și a patrimoniului inestimabil pe care îl apără, e departe de a fi împlinit. Extinderea pornită altruist de Constantin Simirad în 2002, pe când era primar al municipiului Iași, și transmisă spre finalizare Ministerului de Interne sub onoarea semnăturii ministrului însuși, a rămas neterminată din 2004 încoace, scheletul ei în ruină fiind o palmă pe obrazul orașului și a politicienilor care ne conduc și "ne reprezintă". Cu peste 17.000 de metri liniari de dosare, cu rafturile umplute pâne la refuz, fără a mai fi capabilă, de mai bine de un deceniu, să preia arhive istorice de importanță deosebită de la Universitate, Primărie, Mitropolie sau Palatul de Justiție, redusă la statutul umilitor de serviciu județean, fără buget și fără niciun fel de autonomie financiară sau decizională, starea arhivei ieșene este astăzi de plâns. Așa încât, vorba unui celebru contemporan pentru care Moldova nu există, nu ar fi oare mai potrivit să denumim această aniversare, "comemorarea de 185 de ani"?