Chipul Europei

Europa e mai mult decît un simplu continent. E o paradigmă a civilizaţiei şi democraţiei occidentale, influen­tă şi paradoxală, puternică şi nesigură, unică în felul ei. Una dintre cele mai expresive descrieri ale acestei paradigme, care m-a intrigat şi provocat tocmai pentru că venea de la un intelectual raţionalist, este aceea a lui Adrian Marino, cel care, pe urmele lui Paul Valery, vedea Europa ca fiind „elină în adâncime, romană în extensie şi creştină în înălţime”. Poate nu ar strica să medităm puţin asupra sensului profund al acestei definiţii.

Datorăm antichităţii greceşti nu numai întemeierea filosofică a gândirii occidentale, reflecţia raţională, spiritul poetic sau vocabularul Fizicii şi metaFizicii, ci şi un sens integrat, corporal şi spiritual, al frumuseţii, al libertăţii interioare şi al iubirii. Amprenta elină este rădăcina esen­ţială a spiritului european, este efervescenţa întemeietoare care a făcut ca această perspectivă articulată asupra cosmo­sului şi spiritului să devină cea mai influentă din lume, să triumfe asupra viziunilor concurente orientale, septentrio­nale sau ale protocivilizaţiilor din America de Sud. Nu înseamnă, desigur, că filosofia grecească sau desăvârşirea artistică, arhitecturală, a lumii lui Pericle sunt, în mod nece­sar şi ultimativ, mai bune sau superioare altor civilizaţii dispărute sau prezente pe alte meleaguri, ci doar că vitali­tatatea şi perenitatea acestei viziuni se regăsesc în chipul polimorf şi influent al Europei de azi şi că merită discutat despre ele. Filosofia şi democraţia sunt şi astăzi, pe bună dreptate, rădăcinile de adâncime, de extracţie elină, ale Europei.

Datorăm apoi romanilor, mai exact lui Cicero, un termen tehnic care a făcut o stranie carieră pe continentul nostru: cultura. Am putea spune că ei ne-au învăţat, după o expresie uşor maliţioasă a lui Andrei Pleşu, „cum să cultivăm valorile altora”. Cultura însemna, în sensul ei originar, exact acest lucru, cultivarea (în înţelesul cel mai „grădinăresc” cu putinţă) a patrimoniului artistic, mitologic, poetic şi filosofic al Greciei. Imperiul roman a lăsat Europei cel mai formidabil mecanism de cucerire şi civilizare din istoria omenirii. Această capacitate, mecanică aproape, de a se extinde, de a aduce cu sine administraţia în ţinuturile barbare, de a construi oraşe şi viaducte, temple şi terme şi, mai ales, de impune Legea reprezintă, neîndoielnic şi fără nicio urmă de sminteală moştenirea profundă, lăsată de Roma. Drept şi administraţie, lege şi civilizaţie, mecanism desăvîrşit de „extensie”, dar, vai şi instinctul sinucigaş al decadenţei sunt astăzi dimensiunile romane ale Europei pe care nu suntem dispuşi totdeauna să le vedem sau să le asumăm ca atare.

Ce caută însă înălţimea creştină în această descriere? - mai ales astăzi cînd multiculturalismul, toleranţa religioasă obligatorie şi ideologia nefastă a „corectitudinii politice” par a face legea. Cu atît mai mult cu cît istorici avizaţi vorbesc de fapt de o rădăcină profundă iudeo-creştină a spiritului european, de o moştenire modelatoare care integrează în primul rînd Cartea (to Biblon) şi tradiţia comentariului nesfîrşit, profund şi sofisticat al tradiţiei talmudice alături de misterul efervescent, formator şi ne­muritor al învierii christice. Este evident că o chestiune atât de complicată şi, într-un fel, gingaşă nu poate fi decât enunţată, nu şi detaliată cum se cuvine, într-o coloană de cotidian. Dimensiunea creştină este însă, clar şi fără echivoc, prezentă în paradigma europeană, cu toate coordonatele ei: înălţimea majestuoasă a catedralelor romano-catolice, profunzimea tulburătoare a liturghiei ortodoxe, cumpătarea şi corectitudinea protestanţilor, insurgenţa justiţiară a refor­maţilor, abilititatea socială a evangheliştilor pentru a cre­iona, în fugă, câteva linii din chipul creştinismului euro­pean. Ceea ce e mai interesant, poate, e faptul că anvergura creştină integrează atît moştenirea romană (vezi impactul civilizator al extensiei catolice), cât şi amprenta elină (capa­citatea de integrare activă a tradiţiilor şi mitologiilor locale operată de ortodoxie) creând o sinteză europeană în care diversitatea nu e în prealabil erodată într-un melting pot (ca în cazul american), ci e integrată într-un conglomerat demo­cratic în care îşi păstrează diferenţele şi identitatea. De aceea, poate, unii spun că modelul european, mai greoi şi mai puţin eficient decît uniformizarea societală şi toleranţa artificială din America, e mai interesant. Sensul superior, ţinta mai presus de meschinătatea lumii materiale, mesajul integrator şi misiunea salvării – dimensiuni creştine prin excelenţă – pot face din modelul european unul de succes. Unul care să susţină în cotidian rostul şi semnificaţia pro­fundă a jertfei, miza atemporală, în veac, a patimilor Mîntuitorului pentru ca generaţiile ce vor să vină să poată reflecta la sensul peren al dimensiunii creştine a Europei noastre.

Cooperarea europeană pe care agenda culturală a unui oraş ce vrea să devină Capitală Culturală Europeană trebuie să o includă ar trebui să înceapă, strategic, cu aceste azimuturi structurale pe care istoria ni le dezvăluie şi în funcţie de care s-ar cuveni să-şi ordoneze apoi parteneriatele pe orizontală.

Ziarul de Iași, 28 august 2013

Dialogul intercultural

Una dintre cele mai interesante și tulburătoare experiențe trăite de ieșenii care au ales să plece în străinătate in ultimele două decenii a fost aceea a șocului multicultural. Iașul are, desigur, o anumită paletă de reprezentare etnică, religioasă și multiculturală, dar proporțiile acestei reprezentări sunt extrem de edificatoare pentru spiritul locului: mai mult de 80 la sută dintre locuitorii actuali sunt ortodocși de rasă albă, caucaziană, cu rădăcini genealogice în general românești ceea ce face ca dominanta orașului să fie încă una relativ constantă sub raport etnic și religios.

De aceea aminteam că experiența migrației europene a adus cu sine și realitatea multiculturalismului european pentru cei care, indiferent de starea lor socială sau de nivelul de educație, au trebuit să facă față, în Europa, integrării în societăți străine. Dincolo de dezbaterile din presă sau de multitudinea de seminarii și activități civice, dialogul cu rase, culturi și religii diferite de ale tale este unul dintre cele mai  importante exerciții democratice și antropologice. Este o încercare a fiecăruia de a trece de constrângerile tribale, de convingerea că face parte dintr-o majoritate confortabilă, dominatoare, deci că este scutit de efortul dialogului și a toleranței, de a descoperi lumea și culturile în polimorfia și diversitatea lor. Acest exercițiu de autodepășire nu este unul deloc ușor și voi încerca aici, schematic, să arăt de ce acest demers asumat la nivelul cetății și reflectat în proiectul de Capitală Europeană a Culturii este atât de necesar pentru Iași.

Cea mai simplistă formă de anchetă socială ne va arăta, la nivelul străzii, că ieșenii sunt majoritari români ortodocși și că orice altă influență culturală sau religioasă este considerată minoră, nesemnificativă, în dezvoltarea cetății, a limbii și literaturii naționale forjate aici în ultimele secole. Pare că nimeni nu pune la îndoială că aici era teritoriul unde stăpâneau vitejii "daci liberi", carpii, și că translația s-a facut lin și catifelat de la cetatea dacică de pe dealul Cătălinei din Cotnari (aflata astăzi într-o teribilă și rușinoasă ruină!) la cetatea lui Alexandru cel Bun din centrul Iașului (de la "cub") sau a cetății domnești feudale și premoderne de sub Palatul Culturii (de la "Palas"). Nu prea mai amintește nimeni, în afara specialiștilor, de iazigii și alanii care dau numele târgului (Municipium Iassiorum fiind, în documentele scrise în latină de la cancelaria regelui Ungariei, denumirea orasului iazigilor, iar denumirea slavă a alanilor, al căror ultim val de migrație  în zonă a fost prin sec. al XI-lea, fiind, bineînțeles, iașii). Dar despre asta într-un text viitor!

Dincolo de aceste rădăcini care pigmentează structura aparent monolitică a românilor ortodocși mai trebuie adugate cel puțin două componente importante în moștenirea culturală și în structura noastră identitară: prezența seculară aici a armenilor și a evreilor. Chiar dacă mărturia epigrafică a atestării existenței orașului la 1395, de la intrarea Bisericii Armenești, a fost subiect de dispută istorică, nu există nicio îndoială că o influentă și bogată comunitate armenească s-a așezat aici în acele timpuri și că prezența și specificitatea acestei comunități, astăzi mică, dar activă, a îmbogățit constant cultura locală. Prezența armenilor de mai bine de șase secole a fost dublată, de asemenea, de o constantă și relativ puternică prezență a comunității evreiești. Atestați din a doua jumătate a secolului al XV-lea, evreii, ca și armenii, au fost atrași în primul rând de nodul comercial pe care Iașul îl reprezenta în traseele vremurilor de la sudul la nordul Europei și nu e de mirare că cea mai veche mărturie scrisă găsită până acum, privilegiile comerciale și vamale acordate de Alexandru cel Bun negustorilor care treceau prin cetatea Iașului, arată fără tăgadă că la acea vreme, 1408, orașul era deja bine așezat și prosper, cu cetate domnească, reprezentând o vatră de locuire cu mult mai veche.

Am amintit în fugă de aceste rădăcini culturale și identitare, cărora trebuie să le adăugăm și partea de tradiții artistice, antropologice și lingvistice reprezentată de comunitățile de țigani și lipoveni pentru a sublinia faptul că, în materie de dialog intercultural, putem găsi și la Iași oportunități pentru a face proiecte multiculturale chiar dacă, din acest punct de vedere, potențialul orașului nostru este sub Timișoara și Cluj.

Această dimensiune etnică precum și capacitatea comunității de a iniția un dialog cu alteritatea, cu străinii de acasă, nu trebuie dezvoltată doar pe palierul facil al marilor culturi europene (franceză, anglo-saxonă sau germană) reprezentate de centrele culturale occidentale prezente și active la Iași, ci și, mai ales, față de rădăcinile comune, mai curând ignorate astăzi ale componentelor identitare ieșene din trecut, precum cea evreiască sau armenească, mai slab reprezentate astăzi.

De aceea, dialogul intercultural este o dimensiune importantă în analiza dosarului câștigător din 2016, iar noi se cuvine să descoperim și să încurajăm punerea în valoare și a acestei componente.

Iasi Hub

Pe zi ce trece, asistăm la o continuă degradare și maimuţărire a limbii noastre. Dupa ce diverşi smintiţi încearcă să ne explice, în răspărul a două milenii de istorie a lingvisticii, că proto-româna ar fi fost la baza tuturor limbilor pământului, după ce nivelul de alfabetizare a scăzut dramatic oamenii nemaiexprimându-se decât prin semne, interjecţii și emoticoane avem de îndurat, iată, şi asaltul inexorabil al neologismelor care se dezvoltă tumoral în limbajul cotidian.

Fireşte că nu putem numi mouse-ul "guzgan" sau cravata "gâtlegău" după cum ne-ar îndemna o frumoasă tradiţie etimologistă. Știu, desigur, că limba este un organism viu care se transformă sub asaltul informaţiilor şi conceptelor noi, dar chiar să ne "focusăm pe taskurile job-ului şi să fim determinaţi să aquiesăm, ca să fim cool", la stereotipurile romglezei tuturor vacilor boite, cu creierii arşi de Cosmopolitan parcă e prea mult. Sumarizând, ar face sens să le administrăm câte o so corecţie fizică tuturor acestor chiriţe proaste şi needucate care poluează spaţiul lingvistic decent şi corect pe care ar trebui să-l cultivăm cu toţii. (Se-nţelege, sper, că nu există deosebire de gen pentru "chiriţe").

Sunt, totuşi, recunosc, şi cuvinte intraductibile în faţa cărora limba obişnuită capitulează, scâncind firav. De exemplu  Hub. Cum Doamne să-l traduci? În mod normal ar trebui să-i spunem "interfaţă", dar sensul lui este cu mult mai mult decât o conexiune între două orizonturi plane sau liniare. Practic, hub, înseamnă, din informatică, un punct obişnuit de conectare a elementelor unei reţele. Dar hub-ul are mai multe porturi (o interfaţă de conectare simplă) astfel încât, de regulă, un hub realizează un nod de conectare a mai multor reţele, nu numai a unor dispozitive (device !) ca atare. De aici pornind, metafora pânzei de paianjen globale (world wide web) alcătuită din milioane de device-uri, care se conectează prin porturile câteunui hub la network-ul global care este astăzi internetul. Și nu mai e nicio metaforă, e chiar realitatea zilelor noastre când omul alienat al capitalismului triumfător îşi mai ostoieşte singurătatea stând, interminabil, cu faţa la ecran pentru a mima comunicarea, călătoria, cunoaşterea, sexul sau viaţa în anasamblul ei. Problema hub-ului e însă mai mult decât una metafizică. El reprezintă, cum spuneam, o realitate de neocolit pentru că întreaga noastră existenţă este azi, din ce în ce mai mult, sub semnul acestei interconectări globale tulburătoare şi triste. (Îmi povestea soţia ieri, cum privea stupefiată tânăra generație din bloc care "ieşise afară": toţi picii de clase primare erau aliniaţi în scara blocului, fiecare cu câte o mini tabletă în mână şi stăteau, cu ochii încremeniţi, fixând nemişcaţi ecranul diavolesc pe care puteau vedea copacii unidimensionali, artificial colorați ai jocului, mult mai interesanţi şi neobişnuiţi decât teii din faţa blocului, la cinci metri în afara geamului). Și, totuşi, avem nevoie de hub-uri.

Săptămâna trecută a fost inaugurat, cu mare fast, cu binecuvântări şi artificii de PR, în faţa unui public foarte numeros format din oameni cu influenţă în Iaşi, un proaspăt şantier. Un şantier despre care se discută de mai bine de cincisprezece ani: crearea unui aeroport internaţional funcţional la Iaşi. După lupte seculare, care au durat, după cum spuneam, mai mult de cincisprezece ani, Cristian Adomniţei a pus artistic mâna pe manetele buldozerului şi a început prelugirea pistei aeroportului ieşean astfel încât, peste doi ani, să poată ateriza aici şi avioane de linie nu numai avioane mici cum se întâmplă acum. Să fie într-un ceas bun ! Adică,  Let it be (Beatles) plus Time (Pink Floyd)! (De altfel prezenţa masivă şi multicoloră politic şi administrativ la acest eveniment îmi sugerează faptul că e un proiect pe care toată lumea îl sprijină şi îl consideră benefic Iaşului).

Cu acest prilej, preşedintele a spus că intenţionează să realizeze aici un hub de transporturi astfel încât Iaşul să devină o placă turnantă pentru comerţul internaţional şi să genereze un consistent interes investiţional extern. În ce mă priveşte, nu pot decât să salut ambiţiile domnului preşedinte al judeţului și să îi ţin pumnii să găsească înţelegere și susţinere la guvern, în ciuda politicii defavorabile dezvoltării Iaşului și a Moldovei pe care, constant în ultimele două decenii, au susţinut-o profitorii "de la centru".

Aeroportul este un element cheie în proiectul de capitală Culturală Europeană. Nu în sine, dar dacă vom convinge că în 2021 va exista aici un puternic hub comercial atunci șansele noastre cresc să facem, prin acest proiect, ca Iașul să devină o interfață multiplă de comunicare a Europei cu Moldova Apuseană (regiunea de Nord-Est), cu Moldova Răsăriteană de peste Prut sau cu Ucraina astfel încât să putem spune că vom transforma urarea tradițională "vânt din pupa" în mai post-moderna"streaming din plin în hub"!

Patrimoniul Iaşului

Am fost întrebat recent de o tânără absolventă care fusese acceptată la un master în Danemarca cum ar putea fi prezentat patrimoniul Iaşului unui auditoriu internaţional şi am realizat ce sarcină complicată este să faci inteligibile, pe scurt, unui public nespecialist, tainele disciplinei pe care o predai. Avînd în vedere că în clasificarea europeană patrimoniul este, generic vorbind, de două feluri: natural şi istoric, la Iaşi pentru patrimoniul natural nu mi-au venit în minte atunci, pe loc, decât Rezervaţia geologică de la Repedea şi Grădina Botanică. Pentru patrimoniul istoric însă, povestea e mult mai complicată.

Iaşul deţine poziţia secundă din ţară, după Bucureşti, la numărul de monumente înscrise ca fiind de interes naţional sau regional / local pe Lista Monumentelor stabilită de Ministerul Culturii. Pentru a avea însă o percepţie cât de cât adecvată asupra anvergurii ofertei de patrimoniu din fosta capitală a Moldovei e nevoie, totuşi, de puţină pedanterie didactică nu lipsită de o oarecare utilitate educativă, sper, în aceste luni de moleşeală şi vacanţă.

În 2001, Ioan Opriş, un reputat specialist român în patrimoniu şi muzeologie, era cooptat ca secretar de stat în echipa ministrului Răzvan Teodorescu pentru a pune capăt unui deceniu de impotenţă legislativă în domeniu care crease cadrul propice haosului şi jafurilor care au afectat sever moştenirea noastră istorică şi culturală. Legea 422 / 2001, deşi perfectibilă şi astăzi, a structurat finalmente cadrul legislativ necesar şi a constituit baza încheierii rapide a negocierilor pentru aderarea României la UE din perspectiva protecţiei monumentelor. Acolo gasim o radiografie  descriptivă minimală a patrimoniului care poate fi de mai multe feluri: material şi imaterial, iar cel material este mobil şi imobil, patrimoiul imobil fiind, bineînţeles alcătuit din monumente istorice, monumente de arhitectură şi de for public precum şi din patrimoniul arheologic. Cum sunt toate aceste complicate clasificări reprezentate la Iaşi ? Iată ce i-am răspuns tinerei absolvente ieşene care pleca în Scandinavia:

Luaţi, spre exemplu, Mănăstirea Trei Ierarhi. Este încadrată, datorită unicitaţii sale ca patrimoniu de interes mondial, ca obiectiv UNESCO. Este monument clasat pe Lista Naţională a Monumentelor ca patrimoniu material şi imobil. Poveştile despre presupusa sa acoperire cu aur şi imaginile televizate cu entuziastul  memorian al legendelor oraşului, Ion Mitican, care nara aceste poveşti pentru publicul larg, fac parte din patrimoniul imaterial. Icoanele şi podoabele din biserică fac parte, fireşte, din categoria patrimoniului mobil, unele dintre ele fiind de tezaur. Sala Gotică din ansamblul mănăstirii, unde domnitorii primeau corpul diplomatic al timpului acreditat la Iaşi, este monument de arhitectură în timp ce statuia lui Gheorghe Asachi de alături, din faţa şcolii cu acelaşi nume, este monument de for public (apropo, câtă lume ştie că osemintele lui Gh. Asachi se găsesc îngropate la temelia acestui monument de for public ?). În fine, mănăstirea este situată în centrul istoric al oraşului, care este clasat, în integralitatea lui, ca Zonă de rezervaţie arheologică, pentru simplul motiv că oriunde ai săpa sub nivelul de călcare dai de vestigii arheologice. Dacă mai adaug faptul că mănăstirea este un foarte prestigios monument istoric religios aflat nu departe de singurul monument civil restaurat în Iaşi, casa armenească zisă ”a lui Dosoftei”, de cel mai important monument administrativ al secolului al XX-lea, Palatul Culturii, precum şi de Hanul Domnesc, unicul reper de arhitectură urbană de secol XVII, descoperit şi restaurat în pasajul din faţa Halei Centrale avem, iată, o trecere în revistă a întregii tipologii europene a patrimoniului cu ilustrări didactice de la noi. Iar mănăstirea Trei Ierarhi, cu toată unicitatea ei care mă face să o plasez în centrul construcţiei imaginii Iaşului ca focar de patrimoniu european, este doar una din cele 1841 de poziţii ale Listei de monumente clasate ca patrimoniul cultural naţional, cu toate categoriile prevăzute de lege amintite anterior, ale Iaşului.

Numărul impresionant de monumente nu reprezintă însă, din nefericire, un argument suficient pentru câştigarea nominalizării unui oraş drept Capitală Culturală Europeană. Trebuie ca acele monumente să fie integrate în viaţa publică, să fie vector de dezvoltare a oraşului, să fie întregi şi vizitabile. Nu atât numărul bisericilor de patrimoniu, cât calitatea şi rostul lor din perspectivă civică, nu religioasă, pot face diferenţa în faţa experţilor europeni, de regulă catolici, protestanţi sau atei.

În fine, ultimul deceniu a mai introdus o categorie de patrimoniu: patrimoniul industrial, care cuprinde vechile construcţii destinate producţiei, linii tehnologice de un secol ilustrative pentru industria respectivă sau fabrici şi hale abandonate redescoperite şi transformate în spaţii cu alte destinaţii potrivit nevoilor comunităţii. Toate dosarele oraşelor din ultimii ani au avut, obligatoriu, astfel de proiecte de reinventare creativă a spaţiilor industriale abandonate transformate în spaţii destinate artelor contemporane, spre exemplu. Dar despre asta, precum şi despre activitatea criminală de distrugere şi radere de pe faţa pământului a acestor spaţii la Iaşi, într-o intervenţie viitoare.

 Ziarul de Iaşi, 7 august 2013