Am fost întrebat
recent de o tânără absolventă care fusese acceptată la un master în Danemarca
cum ar putea fi prezentat patrimoniul Iaşului unui auditoriu internaţional şi
am realizat ce sarcină complicată este să faci inteligibile, pe scurt, unui
public nespecialist, tainele disciplinei pe care o predai. Avînd în vedere că
în clasificarea europeană patrimoniul este, generic vorbind, de două feluri: natural
şi istoric, la Iaşi pentru patrimoniul natural nu mi-au venit în minte atunci,
pe loc, decât Rezervaţia geologică de la Repedea şi Grădina Botanică. Pentru
patrimoniul istoric însă, povestea e mult mai complicată.
Iaşul deţine
poziţia secundă din ţară, după Bucureşti, la numărul de monumente înscrise ca
fiind de interes naţional sau regional / local pe Lista Monumentelor stabilită
de Ministerul Culturii. Pentru a avea însă o percepţie cât de cât adecvată
asupra anvergurii ofertei de patrimoniu din fosta capitală a Moldovei e nevoie,
totuşi, de puţină pedanterie didactică nu lipsită de o oarecare utilitate
educativă, sper, în aceste luni de moleşeală şi vacanţă.
În 2001, Ioan
Opriş, un reputat specialist român în patrimoniu şi muzeologie, era cooptat ca
secretar de stat în echipa ministrului Răzvan Teodorescu pentru a pune capăt
unui deceniu de impotenţă legislativă în domeniu care crease cadrul propice haosului
şi jafurilor care au afectat sever moştenirea noastră istorică şi culturală.
Legea 422 / 2001, deşi perfectibilă şi astăzi, a structurat finalmente cadrul
legislativ necesar şi a constituit baza încheierii rapide a negocierilor pentru
aderarea României la UE din perspectiva protecţiei monumentelor. Acolo gasim o
radiografie descriptivă minimală a
patrimoniului care poate fi de mai multe feluri: material şi imaterial, iar cel
material este mobil şi imobil, patrimoiul imobil fiind, bineînţeles alcătuit
din monumente istorice, monumente de arhitectură şi de for public precum şi din
patrimoniul arheologic. Cum sunt toate aceste complicate clasificări
reprezentate la Iaşi ?
Iată ce i-am răspuns tinerei absolvente ieşene care pleca în Scandinavia:
Luaţi, spre exemplu, Mănăstirea Trei Ierarhi. Este
încadrată, datorită unicitaţii sale ca patrimoniu de interes mondial, ca
obiectiv UNESCO. Este monument clasat pe Lista Naţională a Monumentelor ca
patrimoniu material şi imobil. Poveştile despre presupusa sa acoperire cu aur
şi imaginile televizate cu entuziastul memorian al legendelor oraşului, Ion
Mitican, care nara aceste poveşti pentru publicul larg, fac parte din
patrimoniul imaterial. Icoanele şi podoabele din biserică fac parte, fireşte,
din categoria patrimoniului mobil, unele dintre ele fiind de tezaur. Sala Gotică
din ansamblul mănăstirii, unde domnitorii primeau corpul diplomatic al timpului
acreditat la Iaşi, este monument de arhitectură în timp ce statuia lui Gheorghe
Asachi de alături, din faţa şcolii cu acelaşi nume, este monument de for public
(apropo, câtă lume ştie că osemintele lui Gh. Asachi se găsesc îngropate la
temelia acestui monument de for public ?). În fine, mănăstirea este situată în
centrul istoric al oraşului, care este clasat, în integralitatea lui, ca Zonă
de rezervaţie arheologică, pentru simplul motiv că oriunde ai săpa sub nivelul
de călcare dai de vestigii arheologice. Dacă mai adaug faptul că mănăstirea
este un foarte prestigios monument istoric religios aflat nu departe de
singurul monument civil restaurat în Iaşi, casa armenească zisă ”a lui
Dosoftei”, de cel mai important monument administrativ al secolului al XX-lea,
Palatul Culturii, precum şi de Hanul Domnesc, unicul reper de arhitectură
urbană de secol XVII, descoperit şi restaurat în pasajul din faţa Halei
Centrale avem, iată, o trecere în revistă a întregii tipologii europene a
patrimoniului cu ilustrări didactice de la noi. Iar mănăstirea Trei Ierarhi, cu
toată unicitatea ei care mă face să o plasez în centrul construcţiei imaginii
Iaşului ca focar de patrimoniu european, este doar una din cele 1841 de poziţii
ale Listei de monumente clasate ca patrimoniul cultural naţional, cu toate categoriile
prevăzute de lege amintite anterior, ale Iaşului.
Numărul impresionant de monumente nu reprezintă însă, din
nefericire, un argument suficient pentru câştigarea nominalizării unui oraş
drept Capitală Culturală Europeană. Trebuie ca acele monumente să fie integrate
în viaţa publică, să fie vector de dezvoltare a oraşului, să fie întregi şi
vizitabile. Nu atât numărul bisericilor de patrimoniu, cât calitatea şi rostul
lor din perspectivă civică, nu religioasă, pot face diferenţa în faţa
experţilor europeni, de regulă catolici, protestanţi sau atei.
În
fine, ultimul deceniu a mai introdus o categorie de patrimoniu: patrimoniul
industrial, care cuprinde vechile construcţii destinate producţiei, linii
tehnologice de un secol ilustrative pentru industria respectivă sau fabrici şi
hale abandonate redescoperite şi transformate în spaţii cu alte destinaţii
potrivit nevoilor comunităţii. Toate dosarele oraşelor din ultimii ani au avut,
obligatoriu, astfel de proiecte de reinventare creativă a spaţiilor industriale
abandonate transformate în spaţii destinate artelor contemporane, spre exemplu.
Dar despre asta, precum şi despre activitatea criminală de distrugere şi radere
de pe faţa pământului a acestor spaţii la Iaşi, într-o intervenţie viitoare.
Ziarul
de Iaşi, 7 august 2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu