Dialogul intercultural

Una dintre cele mai interesante și tulburătoare experiențe trăite de ieșenii care au ales să plece în străinătate in ultimele două decenii a fost aceea a șocului multicultural. Iașul are, desigur, o anumită paletă de reprezentare etnică, religioasă și multiculturală, dar proporțiile acestei reprezentări sunt extrem de edificatoare pentru spiritul locului: mai mult de 80 la sută dintre locuitorii actuali sunt ortodocși de rasă albă, caucaziană, cu rădăcini genealogice în general românești ceea ce face ca dominanta orașului să fie încă una relativ constantă sub raport etnic și religios.

De aceea aminteam că experiența migrației europene a adus cu sine și realitatea multiculturalismului european pentru cei care, indiferent de starea lor socială sau de nivelul de educație, au trebuit să facă față, în Europa, integrării în societăți străine. Dincolo de dezbaterile din presă sau de multitudinea de seminarii și activități civice, dialogul cu rase, culturi și religii diferite de ale tale este unul dintre cele mai  importante exerciții democratice și antropologice. Este o încercare a fiecăruia de a trece de constrângerile tribale, de convingerea că face parte dintr-o majoritate confortabilă, dominatoare, deci că este scutit de efortul dialogului și a toleranței, de a descoperi lumea și culturile în polimorfia și diversitatea lor. Acest exercițiu de autodepășire nu este unul deloc ușor și voi încerca aici, schematic, să arăt de ce acest demers asumat la nivelul cetății și reflectat în proiectul de Capitală Europeană a Culturii este atât de necesar pentru Iași.

Cea mai simplistă formă de anchetă socială ne va arăta, la nivelul străzii, că ieșenii sunt majoritari români ortodocși și că orice altă influență culturală sau religioasă este considerată minoră, nesemnificativă, în dezvoltarea cetății, a limbii și literaturii naționale forjate aici în ultimele secole. Pare că nimeni nu pune la îndoială că aici era teritoriul unde stăpâneau vitejii "daci liberi", carpii, și că translația s-a facut lin și catifelat de la cetatea dacică de pe dealul Cătălinei din Cotnari (aflata astăzi într-o teribilă și rușinoasă ruină!) la cetatea lui Alexandru cel Bun din centrul Iașului (de la "cub") sau a cetății domnești feudale și premoderne de sub Palatul Culturii (de la "Palas"). Nu prea mai amintește nimeni, în afara specialiștilor, de iazigii și alanii care dau numele târgului (Municipium Iassiorum fiind, în documentele scrise în latină de la cancelaria regelui Ungariei, denumirea orasului iazigilor, iar denumirea slavă a alanilor, al căror ultim val de migrație  în zonă a fost prin sec. al XI-lea, fiind, bineînțeles, iașii). Dar despre asta într-un text viitor!

Dincolo de aceste rădăcini care pigmentează structura aparent monolitică a românilor ortodocși mai trebuie adugate cel puțin două componente importante în moștenirea culturală și în structura noastră identitară: prezența seculară aici a armenilor și a evreilor. Chiar dacă mărturia epigrafică a atestării existenței orașului la 1395, de la intrarea Bisericii Armenești, a fost subiect de dispută istorică, nu există nicio îndoială că o influentă și bogată comunitate armenească s-a așezat aici în acele timpuri și că prezența și specificitatea acestei comunități, astăzi mică, dar activă, a îmbogățit constant cultura locală. Prezența armenilor de mai bine de șase secole a fost dublată, de asemenea, de o constantă și relativ puternică prezență a comunității evreiești. Atestați din a doua jumătate a secolului al XV-lea, evreii, ca și armenii, au fost atrași în primul rând de nodul comercial pe care Iașul îl reprezenta în traseele vremurilor de la sudul la nordul Europei și nu e de mirare că cea mai veche mărturie scrisă găsită până acum, privilegiile comerciale și vamale acordate de Alexandru cel Bun negustorilor care treceau prin cetatea Iașului, arată fără tăgadă că la acea vreme, 1408, orașul era deja bine așezat și prosper, cu cetate domnească, reprezentând o vatră de locuire cu mult mai veche.

Am amintit în fugă de aceste rădăcini culturale și identitare, cărora trebuie să le adăugăm și partea de tradiții artistice, antropologice și lingvistice reprezentată de comunitățile de țigani și lipoveni pentru a sublinia faptul că, în materie de dialog intercultural, putem găsi și la Iași oportunități pentru a face proiecte multiculturale chiar dacă, din acest punct de vedere, potențialul orașului nostru este sub Timișoara și Cluj.

Această dimensiune etnică precum și capacitatea comunității de a iniția un dialog cu alteritatea, cu străinii de acasă, nu trebuie dezvoltată doar pe palierul facil al marilor culturi europene (franceză, anglo-saxonă sau germană) reprezentate de centrele culturale occidentale prezente și active la Iași, ci și, mai ales, față de rădăcinile comune, mai curând ignorate astăzi ale componentelor identitare ieșene din trecut, precum cea evreiască sau armenească, mai slab reprezentate astăzi.

De aceea, dialogul intercultural este o dimensiune importantă în analiza dosarului câștigător din 2016, iar noi se cuvine să descoperim și să încurajăm punerea în valoare și a acestei componente.