Chipul Europei

Europa e mai mult decît un simplu continent. E o paradigmă a civilizaţiei şi democraţiei occidentale, influen­tă şi paradoxală, puternică şi nesigură, unică în felul ei. Una dintre cele mai expresive descrieri ale acestei paradigme, care m-a intrigat şi provocat tocmai pentru că venea de la un intelectual raţionalist, este aceea a lui Adrian Marino, cel care, pe urmele lui Paul Valery, vedea Europa ca fiind „elină în adâncime, romană în extensie şi creştină în înălţime”. Poate nu ar strica să medităm puţin asupra sensului profund al acestei definiţii.

Datorăm antichităţii greceşti nu numai întemeierea filosofică a gândirii occidentale, reflecţia raţională, spiritul poetic sau vocabularul Fizicii şi metaFizicii, ci şi un sens integrat, corporal şi spiritual, al frumuseţii, al libertăţii interioare şi al iubirii. Amprenta elină este rădăcina esen­ţială a spiritului european, este efervescenţa întemeietoare care a făcut ca această perspectivă articulată asupra cosmo­sului şi spiritului să devină cea mai influentă din lume, să triumfe asupra viziunilor concurente orientale, septentrio­nale sau ale protocivilizaţiilor din America de Sud. Nu înseamnă, desigur, că filosofia grecească sau desăvârşirea artistică, arhitecturală, a lumii lui Pericle sunt, în mod nece­sar şi ultimativ, mai bune sau superioare altor civilizaţii dispărute sau prezente pe alte meleaguri, ci doar că vitali­tatatea şi perenitatea acestei viziuni se regăsesc în chipul polimorf şi influent al Europei de azi şi că merită discutat despre ele. Filosofia şi democraţia sunt şi astăzi, pe bună dreptate, rădăcinile de adâncime, de extracţie elină, ale Europei.

Datorăm apoi romanilor, mai exact lui Cicero, un termen tehnic care a făcut o stranie carieră pe continentul nostru: cultura. Am putea spune că ei ne-au învăţat, după o expresie uşor maliţioasă a lui Andrei Pleşu, „cum să cultivăm valorile altora”. Cultura însemna, în sensul ei originar, exact acest lucru, cultivarea (în înţelesul cel mai „grădinăresc” cu putinţă) a patrimoniului artistic, mitologic, poetic şi filosofic al Greciei. Imperiul roman a lăsat Europei cel mai formidabil mecanism de cucerire şi civilizare din istoria omenirii. Această capacitate, mecanică aproape, de a se extinde, de a aduce cu sine administraţia în ţinuturile barbare, de a construi oraşe şi viaducte, temple şi terme şi, mai ales, de impune Legea reprezintă, neîndoielnic şi fără nicio urmă de sminteală moştenirea profundă, lăsată de Roma. Drept şi administraţie, lege şi civilizaţie, mecanism desăvîrşit de „extensie”, dar, vai şi instinctul sinucigaş al decadenţei sunt astăzi dimensiunile romane ale Europei pe care nu suntem dispuşi totdeauna să le vedem sau să le asumăm ca atare.

Ce caută însă înălţimea creştină în această descriere? - mai ales astăzi cînd multiculturalismul, toleranţa religioasă obligatorie şi ideologia nefastă a „corectitudinii politice” par a face legea. Cu atît mai mult cu cît istorici avizaţi vorbesc de fapt de o rădăcină profundă iudeo-creştină a spiritului european, de o moştenire modelatoare care integrează în primul rînd Cartea (to Biblon) şi tradiţia comentariului nesfîrşit, profund şi sofisticat al tradiţiei talmudice alături de misterul efervescent, formator şi ne­muritor al învierii christice. Este evident că o chestiune atât de complicată şi, într-un fel, gingaşă nu poate fi decât enunţată, nu şi detaliată cum se cuvine, într-o coloană de cotidian. Dimensiunea creştină este însă, clar şi fără echivoc, prezentă în paradigma europeană, cu toate coordonatele ei: înălţimea majestuoasă a catedralelor romano-catolice, profunzimea tulburătoare a liturghiei ortodoxe, cumpătarea şi corectitudinea protestanţilor, insurgenţa justiţiară a refor­maţilor, abilititatea socială a evangheliştilor pentru a cre­iona, în fugă, câteva linii din chipul creştinismului euro­pean. Ceea ce e mai interesant, poate, e faptul că anvergura creştină integrează atît moştenirea romană (vezi impactul civilizator al extensiei catolice), cât şi amprenta elină (capa­citatea de integrare activă a tradiţiilor şi mitologiilor locale operată de ortodoxie) creând o sinteză europeană în care diversitatea nu e în prealabil erodată într-un melting pot (ca în cazul american), ci e integrată într-un conglomerat demo­cratic în care îşi păstrează diferenţele şi identitatea. De aceea, poate, unii spun că modelul european, mai greoi şi mai puţin eficient decît uniformizarea societală şi toleranţa artificială din America, e mai interesant. Sensul superior, ţinta mai presus de meschinătatea lumii materiale, mesajul integrator şi misiunea salvării – dimensiuni creştine prin excelenţă – pot face din modelul european unul de succes. Unul care să susţină în cotidian rostul şi semnificaţia pro­fundă a jertfei, miza atemporală, în veac, a patimilor Mîntuitorului pentru ca generaţiile ce vor să vină să poată reflecta la sensul peren al dimensiunii creştine a Europei noastre.

Cooperarea europeană pe care agenda culturală a unui oraş ce vrea să devină Capitală Culturală Europeană trebuie să o includă ar trebui să înceapă, strategic, cu aceste azimuturi structurale pe care istoria ni le dezvăluie şi în funcţie de care s-ar cuveni să-şi ordoneze apoi parteneriatele pe orizontală.

Ziarul de Iași, 28 august 2013