Finanțarea culturii din bani publici

Finanțarea culturii din bani publici este o problemă în egală masură politică și morală. Ea ridică, din capul locului, întrebări privitoare la statutul și rostul culturii în cadrul politicilor publice generale ale unei autorități administrative de rang local, regional sau național. Pe scurt, întrebarea este de ce ar trebui autoritățile să finanțeze cultura și, mai ales, cu ce preț se face această operațiune dacă se întâmplă să fie condiționată în vreun fel liberatatea creatorului.

Formal, orice finanțator al culturii va afirma că nu se atinge de liberatatea de expresie a creatorilor, bineînțeles. Practic însă vedem că nu există o finanțare în alb, per se, ci doar alocare de fonduri cu ținte precise, fie ele obiective ale finanțatorului cuprinse în caietele de sarcini, fie, în cazul structurilor autoritare sau dictatoriale, comenzi clare cu scopul de a promova ideologia sau figura conducătorului. Nu ar trebui să uitam asta.

Aș reaminti, dincolo de istoria milenară a mecenatului, că finanțarea culturii din bani publici și, pe cale de consecință, instituirea unui minister al culturii începe de la Mussolini, cu al său MinCulPop (Ministerio della Cultura Popolare), înființat în 1935, cu misiunea de îndoctrinare și propagandă prin intermediul culturii (în special prin cinematografie) care a fost reluată integral și în România comunistă. Acest tip de structuri extreme, înregimentau pe față și alocau finanțări discreționare pe principiul utilității propagandistice pentru regim a produselor culturale respective, indiferent de valoarea intrinsecă a acestora (bunăoară, poetul proletcultist Mihai Beniuc era milionar grație publicării unor texte inepte, la fel ca și talentatul Marin Preda, cel care a scris "Delirul" la comandă de partid, încasând drepturi de autor de 880.000 de lei, în condițiile în care salariul mediu era, în anii 70, de 1.700 lei).

Acest mecanism de finanțare, în care guvernul dădea bani celor care făceau servicii regimului a rămas încă profund înrădăcinat în mentalul colectiv. Și astăzi există o exasperare a creatorilor, în special a celor cu simpatii stângiste, care revendică acest drept clamând că statul are obligația de a sprijini cultura, de a oferi stipendii artiștilot, de a întreține instituțiile și de a finanța filmele.

Am amintit despre "excepția culturală" invocată de Franța în privința finanțării producțiilor cinematografice din bani publici, poziție integral susținută și de tinerii regizori de succes din România. Este această poziționare oare o rămășiță a vechiului statut al filmelor ca instrument de propagandă, care se cuvenea să fie plătite de la bugetul de stat sau reprezintă o perspectivă intervenționistă în favoarea produselor culturale de avangardă, novatoare, care nu pot intra în categoria bunurilor culturale realizate cu investiții private, pentru profit. Ca efect al articolului meu am primit o reacție demnă de interes din partea unui tînăr blogger, domnul Ștefan Diaconu, care relua aceste chestiuni într-o postare interesantă ( vezi http://cugetatordemeserie.wordpress.com/2013/07/14/exceptie-culturala-si-putere-nationala/) unde se întreba dacă nu cumva toate artele, nu numai cinematografia, ar trebui tratate ca o excepție culturală ce trebuie finanțată din bani publici. E o întrebare care mă frământă și pe mine, într-adevăr, și căreia îi voi încerca un răspuns altă dată.

Dacă în privința subordonării ideologice lucrurile sunt clare astăzi și e limpede (în ciuda necruțătorului război mediatic între băsescofobi și băsescofili) că nu mai poate fi vorba de propagandă în producțiile artistice contemporane, sau, în orice caz, de propagandă dirijată direct, în ceea ce privește implicațiile subiective ale finanțărilor lucrurile stau încă extrem de rău în România și merită să mai revenim asupra acestui subiect.

Dacă ar fi să rămânem doar la situația cinematografiei post-comuniste, vom deschide un dosar exploziv al risipei iresponsabile a banului public pe criterii clientelare. Nu numai eternul profitor al sumelor colosale de la stat, recent transformat în cenușă, campionul de nedetronat al propagandei și al citatelor cinematografice fără ghilimele din ultimele patru decenii și jumătate, dar și emulii săi mai bătrâni sau mai tineri ne prezintă un tablou frisonant dacă introducem toate producțiile lor finanțate de la buget în grila simplă a raportului dintre preț, calitate și impact. Și înainte de 1989 și după, cinematografia a fost marea oportunitate de îmbogațire și izvorul nesecat de bani pentru cei care aveau binecuvântarea partidului de a se adăpa din el. O scurtă trecere în revistă a sumelor cheltuite de Centrul Național al Cinematografiei (înființat, bineînțeles, în 1934) în ultimii douăzeci de ani (după 1989 s-a numit, până în 2001, Oficiul Național al Cinematografiei) este mai mult decât relevantă, mai ales dacă punem în ecuație și faptul că niciuna dintre marile reușite internaționale ale tinerilor regizori, din ultimii ani, nu se datorează investițiilor CNC. Iar pentru că banul public a fost utilizat în cultură, în ultimii douăzeci de ani, cu precădere pentru promovarea non-valorii și a clientelei de partid, efectele reducerii consumului cultural al cetățenilor și al decăderii capacității lor de diseminare a valorilor sunt dramatice.

Astfel încât, în ciuda acordului de principiu al majorității că merită sprijinită cultura din bani publici și că toate artele, nu numai filmul, ar trebui finanțate, dilemele noastre rămân, încă, netulburate, mai ales atunci când trebuie obținut acordul comunității pentru a susține finanțarea unui proiect de mare anvergură precum cel al candidaturii la titlul de capitală Europeană a Culturii.

Ziarul de Iaşi, 17 iulie 2013