Ateneul Tătăraşi

Am impresia (asta e o figura retorică, bineînțeles!) că o formulare din precedentul meu articol a fost greșit înțeleasă: nu am pledat și nu pledez pentru minimalizarea rolului pe care trebuie să-l joace Ateneul Tătărași în dinamica vieții culturale ieșene sau în proiectul de dosar pentru candidatura la obținerea statutului de capitală culturală europeană.

Spuneam doar că investiția făcută în urmă cu peste un deceniu nu se justifica nici din punctul de vedere al oportunității (exitau și există și azi alte instituții cu aceleași funcții), nici al dezvoltării bazei materiale pentru artele spectacolului (existau deja alte scene, iar cladirea din Tătărași a fost un exemplu de erori de proiectare – singura sală de spectacole cu geamuri (!), cu scena prea înaltă, fără pantaloni de scenă și fără dotarile tehnice necesare) și, în fine cu un program care era în dezacord cu rostul unei astfel de instituții. Construcția a fost făcută ca investiție nouă (singura din Iași din ultimii douăzeci de ani) și nu a servit decât pentru ca primarul de atunci să-i ofere un loc de muncă fostului director al Centrului Cultural Francez, care-l ajutase în campania electorală. Benoit Vitse, administrator pasional și regizor diletant, a botezat pompos această instituție drept "centru cultural european" și, cu bugetul insignifiant de care a dispus, a reușit să pună pe picioare un spațiu de reprezentații teatrale "OFF" ajutând în special studenții de la actorie să debuteze pe o scenă oarecum profesionistă. Evoc toate aceste lucruri nu din dorința de a critica un proiect sau un om, un om pe care nu am încetat să-l simpatizez, ci doar pentru a arăta cam care este nivelul minimal de expertiză cu care trebuie să judecăm aventurile instituționale finanțate din bani publici.

Astăzi, grație conducerii energice și abilității lui Liviu Brătescu, instituția are un alt aer și un program cultural mult mai adecvat și mai variat. De altfel, acest tip de instituție nu ar trebui să concureze, în opinia mea, cu teatrele profesioniste sau cu instituțiile academice. Rostul ateneului, încă de la înființarea lui, a fost cu totul altul și, în mod paradoxal, această misiune nu e deloc depășită nici astăzi. Înființat în 1919, după desăvârșirea politică a statului național, ateneul a constituit un focar de educație culturală și de iradiere a culturii românești în mediul semiurban obișnuit al acelor timpuri. Spun semiurban în sensul în care cultura citadină ca atare, așa cum am mai amintit-o, nu avea, totuși, un grad de răspândire prea mare. Ateneul a lansat programe de culturalizare, de naștere a spiritului civic, de construcție a publicului și de formare a îndemânărilor artistice, a generat un tip de solidaritate locală, mai presus de cartierul ca atare și a deschis apetitul pentru valorile culturii de elită, urbană, după cum spuneam, pentru oameni mai curând din zona educației primare și medii decât pentru cei care fuseseră deja formați în familie sau la universitate. Este și azi o miză europeană importantă care poate fi identificată pe această direcție.

Contrar opiniei generale, proiectul capitalei culturale nu este unul cu o destinație de vitrină și de împăunare a comunității locale cu reușitele mai mari sau mai mici, recunoscute sau nu, reale sau imaginare ale culturii proprii. El vizează, mai degrabă, componenta socială pe care un astfel de program întins pe câțiva ani o poate pune în ecuație. De aceea, ateneul nu este o instituție codașă în agenda anuală care trebuie propusă, ci, dimpotrivă, poate constitui un vector extrem de convingător dacă va articula un program prin care să mobilizeze cartierul, tinerii, marginalii sau categoriile defavorizate în construcția unor proiecte care să aducă plusvaloare culturală, civică și europeană. În timp ce instituțiile profesioniste de spectacol sau de informare publică își văd, în principal, de programele lor convenite cu finanțatorii, iar astfel de proiecte nu pot fi decât complementare, o instituție precum Ateneul Tătărași trebuie să facă, împreună cu Casa Municipală de Cultură, ceea ce francezii denumesc action culturelle. Acțiunea culturală, un concept colorat ideologic de valorile intervenționiste ale stângii, reprezintă acel tip de program cultural care are o dimensiune socială în cartier, care păstrează vectorul culturalizator în creionarea solidarității și care formează audiența prin implicare directă. Adică dă culturii citadine acea dimensiune participativă și formativă esențială pentru a justifica folosirea banilor publici.

Recalibrarea activității curente a Ateneului Tătărași către această direcție de acțiune nu poate fi decât benefică. De altfel, acest lucru se și întâmplă în prezent când noua echipă a realizat deja o serie de activități care au implicat participarea activă a tinerilor și a locuitorilor din cartier și e de dorit ca și în alte spații și cartiere ieșene să prindă viață astfel de proiecte. Cum spuneam, contrar opiniei generale, neadaptate la rigorile de selecție europene, acest gen de proiecte, chiar dacă nu vizează cultura de elită, pot avea, dacă sunt inteligent construite și dacă generează rețele de sprijin europene (prin parteneri sau prin participarea la programe de acest tip din alte arii geografice) efecte extrem de pozitive la evaluarea finală a dosarelor de candidatură. Cu atât mai mult cu cât beneficiem de o lucrativă uniune social-liberală și la Ateneu!

Ziarul de Iaşi, 31 iulie 2013