Cultura citadină

Există un moment, la fiecare petrecere lungă de o noapte, când cad măştile. Se iţeşte o lumină crepusculară în timpul în care, finalmente, muzica obişnuită este înlocuită de ritmurile ancestrale ale zonei: geamparalele dobrogene, sârba muntenească, ponturile ardeleneşti sau rusasca din Moldova care irump pe neaşteptate transformând, alchimic, audienţa. Doamne din înalta societate sau distinşi membri ai protipendadei locale descoperă că hainele lor ”de firmă” devin incomode şi, scoţându-şi din picioare sandalele cu toc sau slobozindu-şi laţul de mătase de la gât (haina strălucitoare Armani, produsă în China şi traficată de fiul lui Voronin, era de mult timp scoasă!) se lansează orgiastic în horă. Este un spectacol tulburător când vezi, sub râurile de rimel şi stihiile de sudoare, rădăcinile rurale, inocente, ale multora dintre actorii scenei publice, mai largi, a oraşului.

Cultura tradiţională, în toate articulaţiile sale orale sau materiale, reprezintă, bineînţeles, o structură de adâncime a identităţii locale şi regionale extrem de importantă, de bogată şi de valoroasă încât merită a fi pusă în orice proiect de reprezentare culturală. Desigur, în măsura în care este autentică. Nu e de aceea nimic rău în aprecierea culturii tradiţionale, ţărăneşti, premoderne şi, în viitor, voi face o trecere în revistă a elementelor care, cred eu, ar trebui integrate în programul legat de capitala europeană a culturii. Dar acesta este, în primul rând, proiectul unui oraş şi, de aceea, cultura citadină e cheia lui de dezvoltare.

Dar ce este, în fond, cultura oraşului ? Dacă ar fi să păstrăm un ton mai destins, de vară, ar trebui să trimitem la poezia celebră a lui Topârceanu pusă pe note, inubliabil, de Mircea Baniciu, Vara la ţară. Chiar aşa: ”Meargă pictorii la ţară / Ca să piară / De căldură şi de praf ! / Mie daţi-mi străzi pavate / Măturate / Daţi-mi cinematograf ”. Dincolo de ironie şi antren (în paranteză fie zis, s-ar putea ca astăzi oraşele României să domine la capitolul căldură şi praf multe zone rurale !) totuşi cultura oraşului înseamnă, în primul rând,  instituţii şi cafenele. Dacă dezvoltarea artelor a fost întotdeauna legată de centrele urbane, fie ele polis-urile greceşti, în antichitate sau oraşele-stat renascentiste din Italia, modernitatea a instituit cultura urbanistică, arhitectură şi sistematizare, cultura instituţionalizată, teatru, operă, muzeu sau circ precum şi spaţiile culturale de socializare, cafenele, grădini de vară şi restaurante.

În acest fel, cultura a ieşit încetul cu încetul din saloanele capetelor încoronate şi a făcut jocţiunea cu ceea ce, din totdeauna, a fost spectacolul popular de pe stradă, fie el spectacol de marionete, commedia dell′arte, teatrul shakesperian ”Globus” sau Café chantant-ul parizian, evocat copios şi în piesele lui Caragiale. La intersecţia acestor două orizonturi s-a configurat, de mai bine de un secol, cultura citadină, urbană, rafinată, în care cetăţenii educaţi încep să devină şi actori nu doar consumatori inerţi. Am mai amintit de această direcţie de dezvoltare a proiectului pentru capitală culturală europeană care trebuie să înglobeze dimensiunea civică a culturii şi implicarea cetăţenilor. Tot aşa cum trebuie să fie clară implicarea financiară a autorităţilor pentru susţinerea culturii moderne, citadine amintite.

Am auzit, în ultimele doua decenii de când sunt în admnistraţie, acelaşi argument al lipsei fondurilor pentru a sprijini cultura instituţională ieşeană. Stâlpi ai culturii clasice precum Filarmonica şi Teatrul, muzeele, bibliotecile sau galeriile de artă au fost la Iaşi, din nefericire, reduse doar la un nivel de subzistenţă. Mereu au fost alte priorităţi şi, în afară de nişte reparaţii căznite, întinse pe decenii, din care au fost finalizate doar Casa Pogor şi Casa Balş iar Casa memorială Negruzzi de la Trifeşti a fost nou amenajată, Consiliul Judeţean nu a fost capabil, în două decenii, de nicio investiţie pe termen lung. Poate cu excepţia laudabilă a achiziţiei pianului ”Steinway” de la Filarmonică, făcută de Liviu Antonesei. A, şi să nu uit, a mai salvat Casa Vieţii Româneşti. În rest, a asigurat salariile de mizerie pe care statul român găseşte de cuviinţă că le merită lucrătorii din instituţiile culturale, care, chiar dacă ar fi dublate nu ar însemna aproape nimic pentru buget atâta timp cât aceşti salariaţi reprezintă mai puţin de unu la sută din totalul angajaţilor din ţară.

Primăria a făcut, în urmă cu mai bine de un deceniu, o investiţie inutilă şi proastă (Ateneul Tătăraşi), care dubla o ofertă instituţională existentă, doar pentru că un fost primar a avut orgoliul să cheltuie banul public pentru a avea şi el ”o ctitorie”. A mai investit, de asemenea, în câteva monumente de for public care merg în crescendo ca valoare, de la copia controversată din faţa Universităţii de Medicină până la tulburătorul monument al deţinuţilor politici din Piaţa Independenţei. În rest, salarii, Sărbătorile Iaşului şi o încercare de program unitar de finanţare pentru ”Iaşi - 600”.

Una peste alta, răspunsul la întrebarea legitimă ”de ce ar trebui să finanţăm cultura ?” s-ar cuveni să fie cel pe care îl dă orice primar occidental: trebuie să finanţăm cultura pentru că astfel creştem nivelul calităţii vieţii din oraş devenind atractivi pentru investitori şi sporind valoarea investiţiilor imobiliare. Nu e deci o pomana pe care autorităţile o fac, magnanim, celor din cultură. E o obligaţie pentru respectarea nevoilor culturale şi educative ale comunităţii şi un mod inteligent de a crea premise de dezvoltare şi atractivitate pentru investiţii. De aici, cred, se cuvine să pornim.

Ziarul de Iaşi, 24 iulie 2013