Excepţia culturală

În cadrul negocierilor pentru adoptarea unui acord privind liberul schimb de mărfuri între Uniunea Europeană și Statele Unite ale Americii dezbaterile experților s-au blocat, datorită veto-ului hotărât al Franței, asupra unui capitol neașteptat și paradoxal: cultura. Mai exact, pe tema celui mai dinamic și global vector de câștig financiar pe care îl au industriile creative: cinematograful. Producția de filme, afirmă Franța și o mare parte a lumii europene, nu poate fi subiectul unui acord de liber schimb cu americanii pentru că ea reprezintă o formă de creativitate ce transcende interesele economice și pentru că ea marchează, chiar mai mult decât orice altă formă de exprimare artistică, o excepție culturală.

Această dezbatere, indiferent de formulele metaforice sau de accentele polemice care sunt utilizate, este una extrem de importantă în construcția unui dosar de candidatură pentru că atât programul Capitalei Europene a Culturii, cât și orientarea finanțărilor pe perioada 2014-2020, din cadrul programului Creative Europe, sunt dependente de această ecuație sensibilă dintre cultură și economie. Nu e vorba aici doar de faptul că niciun program cultural serios sau niciun fel de eveniment artistic nu pot fi făcute fără finanțări consistente, ci de faptul că aceste finanțări, fie că sunt din bani publici, fie că sunt din fonduri private ar trebui, spun specialiștii, să se inscrie într-o schema de rentabilitate economică, fie ea și minimă. De aici încep polemicile.

Lumea anglo-saxonă privilegialză un ethos al liberei inițiative, al individualismului, al acumulării și al eticii protestante, bazată pe cultul muncii și pe consum responsabil. Viziunea ei asupra culturii este antropologică, în sensul că delimitează prin acest termen toate determinațiile identitare. Ei au creat termenul de industrii creative, adică de sector economic realizat prin exploatarea creativității și a drepturilor de autor tocmai din nevoia de sublinia obligativitatea unei finalități practice a îndeletnicirilor culturale. Marea Britanie (sau SUA) nu au ministere ale culturii, ci doar scheme de finanțare (National Endowment for the Arts sau Arts Council-uri), alimentate din bani publici și privați, care oferă sprijin financiar proiectelor care se încadrează în linia strategica, pe termen lung, pe care o asumă guvernul federal sau autoritățile locale respective.

De cealaltă parte, lumea latină (din care facem și noi parte) are cultul ierarhiei fiind stratificată piramidal. Are ministere și agenții guvernamentale. Aici, de mai bine de două mii cinci sute de ani, cultura înseamnă valoare. Cultura înseamnă reușită de vârf, excepțională, astfel încât singura formă de cultură care contează este "cultura de elită". Dacă pentru anglo-saxoni nu este nicio diferență de principiu între tam-tamul unui trib african și o simfonie a lui Beethoven (ambele fiind forme de exprimare a identității și, pe cale de consecință, susceptibile să primească sprijin financiar în mod egal) pentru un european continental, în special latino-mediteraneean, diferențele sunt strigătoare la cer. El îți va vorbi de excelența culturală și de faptul că banii publici trebuie să meargă, cu precădere, către experiment, către inovație culturală, către proiectele care rup reguli, care sparg barierele conformismului și care deschid noi orizonturi. E o perspectivă care are de partea ei generozitatea, viziunea de viitor și acceleratorul de creativitate teoretică, abstractă, novatoare. Dar nu prea are bani, spre deosebire de perspectiva complementară, anglo-saxonă (care include și lumea scandinavă și Europa protestantă), care dezvoltă spiritul antreprenorial și capacitatea de a gândi creativitatea cu un scop, cu o țintă comercială. Cinematografia, moda, jocurile pe computer, industria entertainment-ului în general se adresează pieții și, fatalmente, intră în jocul cererii și al ofertei și sub ghilotina concurenței.

Franța, ca port-drapel al excelenței culturale, al finanțării experimentelor artistice și al cheltuirii banilor publici pentru programe culturale de avangardă spune, spre iritarea președintelui Barroso, că filmul francez reprezintă o "excepție culturală" adică, în termeni mercantili, că merită să fie finanțat din bani publici chiar dacă circuitul economic pe care îl generează este unul falimentar sau chiar dacă, intrând pe piața globală, concurează neloial, fiind subvenționat, cu filme care sunt rodul unor investiții private, supuse riscurilor, ceea ce acordurile de liber schimb încearcă să interzică. Discuția este, practic, nesfârșită și e greu de spus care ar trebui să fie poziția de urmat. Pe de o parte, cinematografia este, evident, cel mai important business de pe planetă, cu o rată de câștig cu mult peste orice altfel de afacere, fie ea legală sau nu, în condițiile în care, spre exemplu, "Titanic"-ul lui Cameron a însemnat o investiție de 300 de milioane de dolari și încasări (care nu s-au oprit nici acum) de peste două miliarde. Pe de altă parte, o producție experimentală, precum "Polițist, adjectiv" a lui Corneliu Porumboiu, finanțată cu câteva zeci de mii de dolari din buzunarul tatălui regizorului și cu o rată comercială dezastruoasă, a luat, totuși, premiu la Cannes, a fost selecționată la festivaluri, a stârnit, prin candoare și "minimalism" interpretări nebănuite și entuziasme surprinzătoare. Una peste alta însă, a adus României un spor de prestigiu incalculabil fără nicio investiție publică. Acest film reprezintă, neîndoielnic, un model de "excepție culturală" și, cum nu ar fi convins niciodată vreun producător să-l finanțeze, merita, poate, să fie finanțat din bani publici. Ce credeți, totuși, ar fi trebuit să fie finanțat din bani publici?

Ziarul de Iaşi, 10 iulie 2013