Contra-Cultura

Capitalismul nu e deloc confortabil. În ciuda fantasmelor societății de consum, fantasme compensatorii pentru toți cei care au avut ghinionul să se nască în societăți tribale, autoritariste de stânga sau dictaturi comuniste, "lumea liberă" nu e pentru toată lumea. Chiar dacă nu exclude pe nimeni cu program (cum se întâmplă în toate celelelte forme de organizare economică, politică și socială), ceea ce numim astăzi o democrație liberală, adică o societate bazată pe drepturi civile constituțional garantate, pe pluripartidism și separația puterilor în stat, pe egalitatea de șanse și competiția liberă pe piața economică, este, totuși, o lume inconfortabilă pentru mulți cetățeni. Este inconfortabilă pentru că, privilegiind individualismul și competiția, distruge țesătura organică a societății arhaice, patriarhale și comunitare, făcându-i pe oameni tot mai singuri, mai egoiști și meschini. Îi apasă, pe cei mai mulți, pentru că ducând competiția la absurd valorizează scandalos orice formă de violență, fie ea tensiunea zilnică pentru păstrarea locului de muncă, fie războiul ca atare, banalizând și trivializând crima prin tocirea anticorpilor sociali moleșiți de prezența constantă, prin televiziune și jocuri, a acesteia în viețile copiilor și ale adulților.

Desigur că nu toată lumea percepe aceste trasături negative ale societății în care poziția centrală o joacă banii și investițiile și mulți dintre contemporanii noștri sunt perfect adaptați acestui mediu primar concurențial, în care învinge cel mai îndrăzneț și mai lipsit de scrupule, dar, funciar există totuși o largă paletă de cetățeni pentru care capitalismul este nedrept, apăsător și structural violent, astfel încât cred că răspunsul la fel de violent, simbolic sau direct fizic,  împotriva sistemului este perfect îndreptățit. Ei sunt cei care, dincolo de guerilla violentă propriu zisă a radicalilor și a teroriștilor, supun în permanență puterea politică unui tir neobosit de critici, reproșuri și atacuri. Ei constituie acea masă de manevră idealistă care articulează, în toate țările democrației liberale, discursul entuziast anarhist al contra-culturii.

Izvodit din nevoia avangardei artistice de a da cu tifla artei canonice, contra-cultura a reprezentat, în anii 60, o reacție sănătoasă față de establishment-ul capitalismului american, închistat și trufaș după succesul economic generat de cel de-al doilea război mondial. A fost, desigur, o boare de aer proaspăt, de "dezmăț" simbolic (și nu numai!), de provocare a unei lumi prospere, dar limitată și lobotomizată de ipocrizie, de așa zisa etică protestantă a muncii și puritanism. O reacție la un conservatorism apăsator care ținea separate colegiile de fete de cele de băieți, iar populația de culoare nu numai că nu avea drepturi civile, dar trebuia să evite cu mare precauție spațiile publice sau locurile din autobuz unde trona, până în anii 70, monstruoasa inscripție coloured not allowed. Când un profesor român de istoria religiilor de la Universitatea din Chicago a publicat cărți despre mecanismele extazului șamanic în societățile premoderne, în care muzica, dansul și inhalarea de substanțe halocinogene dădeau  măsura ieșirii dintr-o realitate apasătoare și deschideau  porțile Nirvanei, un chiot imens a acoperit California (iar reverberațiile lui mai străruie fragmentar și azi când dai de moșuleți zănateci cu pleata sură sau de băbuțe desculț, cu rochii înflorate, hălăduind țicnite în speranța reînvierii magiei pierdute). "Make love not war", sloganul lor inubliabil, nu a murit, adăstând și azi pe pieptul scobit al vreunui artist famelic sau al cine știe cărei poetese androgine chiar și în România postcomunistă.

În ciuda faptului că a devenit noul chip de exprimare al discursului marxist, contra-cultura, cu arta ei socială, cu spargerea canonului și transformarea non-canonicului în regulă, cu clasicizarea performance-ului, cu ridicolele ei sforțări împotriva războiului (făcute, desigur, din locuri pașnice, fără nicio primejdie pentru belicoșii "luptători pentru pace"), cu minciunile manipulatoare ale lui Michael Moore (și ale atâtor întreprinzători care fac milioane vorbind despre sărăcia altora), cu patosul și răstălmăcirile ei, cu discursul ei tiermondist finanțat din banii de Responsabilitate Socială a Corporațiilor, în fine, cu neobosita sa veghe polemică, contra-cultura este mai mult decât necesară. Ea este contraponderea fericită a discursului oficial și, de aceea, e binevenită.

Iar atunci când este construit un dosar de candidatură e obligatoriu de pus în evidență, pe lângă oferta culturală propriu-zisă, clasică, și dimensiunea socială a culturii militante, care modelează și intervine direct în viața comunității și care este expresia underground-ului. Cultură și contra-cultură, în proporții echilibrate, de asta avem nevoie! Asta, desigur, dacă nu ne speriem de  analizele cu conspirațiile corporațiilor capitaliste care ne falsifică originalitatea arhaică și nu preferăm să rămânem la "metafizica ciobănașului" și la mătănii dând dracului proiectele astea europene care ne iau în arendă țara noastră pură și neprihănită prin nesfârșite inginerii financiare condamnând-o la progres (un termen, vai!, atât de drag marxiștilor).

Ziarul de Iaşi, 26 iunie 2013