Cultura, în ce direcţie ?

Proiectul de descentralizare tacită, singura posibilă fără modificarea Constituţiei, proiect reiterat în ultima vreme de negocierile dintre vice-premierul Liviu Dragnea şi preşedinţii de consilii judeţene ridică o serie de întrebări care s-ar cuveni dezbătute, fără patimă, în spaţiul public.

Înainte însă de a discuta despre ceea ce face cu preponderenţă obiectul rubricii de faţă, pregătirea dosarului de candidatură pentru obţinerea titlului de Capitală Culturală Europeană în 2021, aş face doar o observaţie preliminară: în România domneşte o confuzie lrgată de rostul diverselor straturi de putere organizate geografic. Realitatea continentală ne arată că singura justificare a regionalizării o constituie aplicarea principiului fundamental european al subsidiarităţii, adică limpezirea nivelurilor la care se face alocarea de fonduri publice (exemplul de manual, învăţat în Danemarca în urmă cu 17 ani, era următorul: comuna finanţează grădiniţa, municipalitatea şcoala primară, judeţul gimnaziul, regiunea liceele şi guvernul central finanţează universităţile). Apoi, ca să fie posibilă regionalizarea trebuie în primul rând ca majoritatea banilor colectaţi la buget să rămână, preponderent, la nivel regional, iar centrul să se ocupe doar de politicile naţionale, de politica externă, armată şi criminalitate. Mai trebuie apoi ca atribuţiile să fie logic articulate şi să nu se suprapună între un nivel şi celălalt.

Cum însă aici ne interesează cultura, vom observa deja o primă problemă de percepţie: actualele direcţii judeţene ale monumentelor nu mai au, de aproape un deceniu, niciun fel de atribuţii în domeniul organizării de manifestări culturale (spectacole, expoziţii, festivaluri etc.) ele funcţionând, prin lege, doar ca o poliţie a patrimoniului. Ministerul finanţează acţiuni culturale doar în cazuri rare (marile festivaluri internaţionale sau naţionale) nefiind, de regulă, decât co-finanţator. De restul se ocupă AFCN-ul. De aceea bătălia pentru preluarea acestor direcţii, care au, repet, buget zero pentru acţiuni culturale e într-un fel fără obiect, iar controlul avizelor de patrimoniu tot nu se va putea face în dezacord cu legea şi cu politicile europene în domeniu oricâte interese ar avea un decident sau altul. De fapt, nimeni nu a putut împiedica până acum structurile teritoriale care au vrut să-şi construiască propriile direcţii pentru cultură prin intermediul cărora să administreze bugetele instituţiilor din subordine, manifestările culturale sau cofinanţarea proiectelor propuse de societatea civilă sau de antreprenori independenţi.

Departamentele pentru cultură (în diversele lor combinaţii cu educaţia, turismul, monumentele, tineretul sau acţiunea socială) sunt fireşti în orice structură admi­nistrativă a autorităţilor locale din Europa, ba chiar şi în Statele Unite (unde nu există un minister de resort, dar există la nivel federal o structură de finanţare pentru pro­iectele culturale şi artistice numită „National Endowment for the Arts”) fiecare stat si fiecare municipalitate impor­tantă având astfel de structuri finanţate consistent. Ele sunt mai flexibile şi mai aproape de nevoile comunităţii, sprijină creativitatea locală şi au o agendă mai interesată de pro­movarea valorilor din zonă decât orice putere centrală. În ce mă priveşte, cred că două sunt punctele nevralgice care ar trebui corectate pentru ca un program coerent de finanţare a culturii de către autorităţile locale să poată fi, pe viitor, util unui dosar de candidatură  plecând de la rezultatele amestecate şi oarecum haotice puse în evidenţă în ultimii ani.

În primul rînd, e nevoie de un plan coerent, cu obiec­tive, cu ţinte, cu priorităţi care să fie elaborat de experţi, supus dezbaterii publice şi validat de conducerea politică (comisia de specialitate şi apoi plenul Consiliului local). Astfel încât, este vital pentru o astfel de instituţie să plece de la articularea unei politici publice în domeniu, validată politic, care să definească direcţiile prioritare de acţiune (deci priorităţile în finanţare) şi obiectivele urmărite pe termen scurt şi mediu.

Apoi e vorba de consiliere şi expertiză, de transpa­renţă şi moralitate în alocarea finanţărilor. E obligatoriu, de asemenea, ca proiectele manageriale să fie discutate şi analizate de experţi independeţi astfel încât la conducerea unor astfel de instituţii să ajungă specialişti cu experienţă, dar şi cu abilităţi manageriale reale. Se face prea des confuzia între prestigiul literar (sau muzical, artistic, publicistic etc. – oricum discu­tabil şi subiectiv în ceea ce îi priveşte pe contemporani) şi competenţa strategic-administrativă ca atare. Capacitatea de a gîndi o arhitectură organizaţională şi de a elabora stra­tegii, eficienţa managerială autentică (adică cea măsura­bilă!) sunt rare şi dificil de găsit în lipsa unei selecţii reale, nepersonalizată dinainte, a viitorilor manageri. Orice efort de profesionalizare în această direcţie nu ar fi decît de salutat.

Pe scurt, nu preluarea unei instituţii e problema reală, ci finanţări consistente, din surse diferite, dar care să se integreze într-o strategie de dezvoltare culturală şi creativă pe termen lung. Altfel rămânem la orgolii, clientelism şi sărăcie provincială pe care ne-o afirmăm vocal, în mod hilar, drept reuşită planetară, spre amuzamentul specialiştilor.