Cultură la tot poporul. Fără număr, fără număr...

Am fost provocat, în urmă cu doi ani, la o dezbatere despre ce mai înseamnă azi şi cui se mai adresează cultura, de către Cătălin Ştefănescu, demnul urmaş post-modern al lui Iosif Sava, la televiziunea naţională. Prefaţată de muzica lui Roger Waters (celebru şi influent muzician rock, fost component al trupei Pink Floyd), dezbaterea a pornit de la sugestiile de dicţionar oferite pentru termenul „cultură” în lucrările de referinţă româneşti şi anglo-saxone. „După decenii de totalitarism comunist – în care cultura era finanţată de stat doar pentru că funcţiona ca un vehicul al propagandei – am devenit, spunea Cătălin Ştefănescu, un public care mai curând judecă decât trăieşte cultura”. Există o generaţie matură care a moştenit reflexul de a tezauriza produsele şi arte­factele culturale pe care generaţiile mai tinere par a le ignora cu totul şi poate e timpul să regândim modul cum înţelegem şi valorizăm în contemporaneitate cultura – era teza principală a acestui periplu de conferinţe-dezbatere ale „Dilemei Vechi” lansate de moderatorul emisiunii ”Garantat 100%”

Mă regăsesc pe deplin în generaţia pusă sub semnul întrebării de Cătălin Ştefănescu, nu numai pentru că destinaţia aproape exclusivă a burselor noastre (ale mele şi ale soţiei mele) studenţeşti precum şi a veniturilor anemice de profesori la Botoşani, din anii 80, se regăsesc, „tezaurizate”, într-o bibliotecă de vreo două mii de volume, din care, astăzi, doar câteva cărţi de patrimoniu şi un număr oarecare de volume cu dedicaţie mai valorează ceva. Mă regăsesc, de asemenea, în colecţia de discuri vinyl, vreo două sute, cumpărate, în marea lor majoritate, pe mai nimic de la celebra librărie anticariat „Gilbert Joseph”, de pe Boul' Saint Michel din Paris, în 1991, când, graţie stipendiilor oferite de Ministerul de Externe francez şi a modei binecuvântate de a schimba vinyl-urile demodate pe nou apărutele CD-uri, mi-am putut achiziţiona toate discurile la care visasem ca student în dictatură, de la formaţiile favorite de progressive rock, la marile trupe de hard sau ale unor influenţi muzicieni de blues şi jazz de care ştiam doar de la „Radio Europa Liberă”. A fost, de altfel, unul dintre puţinele momente din viaţa mea când clişeul cu „a dream come true” a căpătat o consistenţă materială şi când am resimţit plenar gustul real al libertăţii şi satisfacţia a ceea ce francezii denumesc, enigmatic, drept „savoir vivre”. Le-am împărtăşit şi studenţilor prezenţi la conferinţă faptul că în anii dictaturii muzica occidentală de calitate precum şi experienţele de lectură a unor volume în vogă în vest, care ajungeau la noi fie traduse ca prin miracol, fie în ediţii în limbi străine care treceau de la unul la altul, reprezentau, pentru generaţia mea, forme adânci şi asumate de libertate. Poate singurele posibile atunci şi, de aceea, în ce mă priveşte, nu agreez termenul de „rezistenţă prin cultură” care nu poate avea decât o valoare cel mult metaforică atâta timp cât îmbrâncelile cu miliţienii la concertele rock au însemnat infinit mai mult din punctul de vedere al liber­tăţilor cetăţeneşti decât linguşelile lui Nicolae Manolescu faţă de un Popescu, zis „Dumnezeu”, prin care rezista în faţa cenzurii, oarecum decent, „România literară”. Însă reflexul de a tezauriza aceste valori, aşa cum cu fineţe observa Cătălin Ştefănescu, era nu numai o formă de supravieţuire onorabilă, ci şi un mod de a depăşi analfabetismul cultural la care propaganda ne îndemna activ. Deşi conser­va­to­ris­mul care a decurs de aici (sesizabil, după cum cu îndreptă­ţire observa conferenţiarul, atât în atitudinea snoabă care ne îndeamnă să facem paradă de referinţele culturale în loc să degustăm, relaxaţi, jazz-ul ca atare, cât şi în lipsa de deschidere către formele noi de expresie sau către alte mode actuale) ar merita totuşi un pic de atenţie suplimentară. Are dreptate Cătălin Ştefănescu, mai nimic din muzica ultimelor decenii nu mi-a atras atenţia, la nivel de atracţie profundă, modelatoare, aşa cum s-a întâmplat cu opţiunile mele muzi­cale de tinereţe. În afară de Nightwish, descoperit la fiul meu pe când, puşti fiind, juca „Counterstrike” pe calculator, nu îmi amintesc de altceva care să mă fi surprins, care să-mi fi atras atenţia astfel încât să urmăresc, aşa cum eram învăţat odinioară, discografia, să aflu „povestea” din spatele unui produs cultural oarecare. Să fie acesta un sindrom al „tezaurizării”? Neîndoielnic că da.

Pe de altă parte, este totuşi ceva de argumentat aici: schimbarea modelor şi modificările de gust nu sunt, totuşi, semne indubitabile ale înnoirii culturale şi artistice. Dacă jazz-ul şi rock-ul au însemnat o transformare de anvergură a paradigmei culturale sub raportul inovării mijloacelor de exprimare artistică, a unor rupturi structurale cu tradiţia care au generat filoane profunde şi consistente în lărgirea mijloacelor de expresie culturală nu orice alt moft generat de investitorii din industria muzicală şi împachetat profe­sionist în campanii agresive de marketing are aceeaşi valoare. Kitsch-ul sado-masochist afirmat de „Lady” (sic!) Gaga poate fi provocator şi inovativ pentru mijloacele de expresie underground (mai mult pe tema unui nou fashion decât strict muzical vorbind unde e la mare distanţă de Sid Vicious, precursorul ei punk din anii 80!) şi, ca urmare, poate fi gustat „în masă”, bineînţeles, dar ce are a face, la urma urmelor, această scălâmbăială cu sclipici anarhist, cu muzica de calitate?

Ei, şi aici, când eu, ca un „tataie conservator”, nu am putut trăi ca atare fenomenul cultural şi    m-am şi repezit să-l judec, ajungem la miezul controversei lansate de Cătălin Ştefănescu. Provocator, el a vorbit de un adevărat „Drum al Damascului” (sorry, referinţă culturală inutilă pentru cei care doar „trăiesc cultura”!) la Alexandria (cea din Teleorman, nu cea din Egipt!) când, după ce apărase dreptul la buletin cultural al lui Guţă, bunul Dumezeu i-a îndrumat paşii realizatorului nostru TV către un vesel chiolhan (o nuntă multiculturală!) care se desfăşura în restaurantul hotelului unde erau cazaţi şi unde oficia, în faţa unei asistenţe poleită, la propriu, cu aur, Marele Manelist însuşi. Deşi s-a sfiit oarecum să-l garanteze sută la sută pe cel aclamat neobosit de nuntaşi (care au stat toată noaptea cu telefoanele deschise ca să se împărtăşească cultural şi rudele de la bulău), Cătălin Ştefănescu a făcut o pledoarie a dreptului la existenţă al manelelor ca fenomen social. De acord, fireşte, dar aici intrăm în alt orizont de discuţie unde adie poncifele şi insurgenţele de blog ale stângii inte­lectuale. Grup politic din care fac parte în Occident, mă grăbesc să mărturisesc, majoritatea zdrobitoare a celor care ar trebui să constituie pentru noi, oamenii de cultură, parteneri de dialog privile­giaţi: ei iubesc literatura, promovează deschis dreptul la exprimare liberă, fără îngrădiri de morală sau limitari naturale (de gen, de rasa, de preferinţe sexuale etc.), ei citesc poezie, merg la filme de avangardă, se duc la operă sau iubesc necritic, în numele multiculturalismului şi al dreptului la exotism, toate ţările necivilizate ale Lumii A Treia, precum aceea în care destinul crud ne-a aruncat şi pe noi. Mărturisesc că am fost şocat să descopăr că oamenii din vest cu care împărtăşeam gusturi literare sau artistice erau, zdrobitor, cu simpatii de stânga (fie un socialism european edulcorat, fie „liberals” americani, anti-repu­blicani sangvinari, fie diverse forme de grupuscule radicale, anarhiste care profitau cu dezinvoltură de sistemul pluripar­ti­dismului şi al libertăţii de exprimare garantat, invariabil, doar de guverne de dreapta). Contrar aparenţelor, nu mă grăbesc totuşi să expediez ironic această chestiune pentru că unghiul de lectură al stângii intelectuale (nu neapărat al „stângii Bamboo” cum a fost autohtonizată, ironic, celebra „gauche caviar” franţuzească), reprezentată astăzi de grupul clujean de la www.criticatac.ro, este unul demn de luat în seamă. Chiar chestiunea lecturii sociale a impactului pe care manelele îl au asupra societăţii noastre precum şi prejudecăţile „elitelor” asupra acestei forme triviale, dar populare de exprimare muzicală a fost prezentat, extrem de interesant pe respectiva platformă (vezi http://www. criticatac.ro/3957/cum-au-ingropat-elitele-romaniei-manele le- o-poveste-cu-cocalari/). Astfel încât, atunci când Cătălin Ştefănescu vorbeşte despre manele, nu vorbeşte neapărat despre valoarea lor muzicală, cât antropologică şi socială. Ca să-i răspund pe scurt, pentru că văd că risc să constru­iesc şi eu un fel de conferinţă ad hoc, aş spune doar atât:

Manelele sunt pentru fiecare strat cultural, după cum urmează: „Pe la spate, pe la spate” cu Adrian Copilu Minune pentru cei lejer alfabetizaţi; „Ereau zarzării-nfloriţi” cu Romica Puceanu şi Taraful Florea Cioacă pentru publicul educat şi, evident, pentru rafinaţi, pentru elite, „Dimitrie Cantemir-Le Livre de la Science de la Musique” cu Jordi Savall. (Link-uri pe YouTube la discreţie, căutaţi-le!) Aferim!

În rest, „Trăiască lupta pentru pace!”. Şi Pink Floyd.