Gheorghe Dinică

În urmă cu patru ani, pe 10 noiembrie 2009, marele actor şi entertainer Gheorghe Dinică ne lăsa ceva mai singuri astfel încât aş vrea să dedic o intrare de jurnal, scrisă atunci şi de neschimbat şi azi, memoriei sale mai palide pe zi ce trece, dar încă de neşters, precum şi spiritului său liber, de neînregimentat care l-ar face, cred, să zâmbească sardonic la anumite accente mai dezinvolte din textul de mai jos.

”Trecerea în veşnicie a marelui actor Gheorghe Dinică a generat o orgie mediatică presărată cu momente, interviuri, decoraţii, amintiri şi şlagăre lăutăreşti care ar fi stârnit, cu siguranţă, zâmbetul ironic al unui personaj boem, anti-star prin excelenţă, fulminant plăsmuitor de personaje dure în ciuda candorii sale angelice, cum a fost cel care a dat viaţă miilor de personaje memorabile, principale sau secundare, pe scenă sau pe celuloid, care i-au jalonat o carieră de aprope cincizeci de ani. Televiziunile s-au simţit datoare, în limita dreptului de copyright, să ne retransmită şi filme vechi cu el, filme care ne-au cam dat de gândit.

În prime time,  la postul specializat pe filme al televiziunii lui Adrian Sârbu, am revăzut, după mai bine de 30 de ani, un film care mi-a marcat copilăria: „Cu mâinile curate”. Film scris, regizat şi jucat de Sergiu Nicolaescu, şi în care ne-a încântat cuplul fetiş al şturlubaticului inginer convertit la regia de film: Ilarion Ciobanu – Gheorghe Dinică (deja lansat în „Dacii”, unde Dinică îşi mărturiseşte trădarea lui Decebal în legendara replică „în nemernicia mea, ca un câine turbat...” – care a făcut carieră în mentalul colectiv al acelor ani). Trebuie să spun, cu amărăciune, că din însăi­larea de policier de categorie B amintită nu au rămas, peste ani, decât nişte curajoase înjurături care stârneau aplauze la vremea aceea, replica celebra a lui Dinică (în realitate „Dom Semaca, sunt eu Lăscărică. Am fost adus cu forţa aici, jur că nu v-am trădat” şi nu cum a fost reţinută de memoria străzii „Nu trageţi dom Semaca, sunt eu Lăscărică!”), nişte prosteli de-ale lui Sergiu Nicolaescu („Un fleac, m-au ciuruit!” sau „Nu shtiam că doare ashea!”) precum şi câteva bijuterii interpretative singulare ale unor mari actori înecate în amatorism regizoral şi discurs ideologic gregar.

Trecând peste faptul că televiziunea operatorului profitor al revoluţiei din 1989 nu a făcut decât să difuzeze, pe bani, prostioarele regizorului-profitor al aceleiaşi revoluţii (regizor care a fost etern profitor al tuturor regimurilor, de altfel) sub acoperirea omagierii lui Dinică (difuzarea, în continuare, a dejecţiei grobiene şi vulgare numită „Crucea de Piatră” fiind, în sine, blasfematorie în contextul dat), ar trebui cred spus ceva nu despre rolul minuscul (dar ce bijuterie actori­cească!) jucat de Dinică, cât despre semnificaţiile acestui film care a făcut, în epocă, carieră contribuind la gloria şi bunăstarea materială ameţitoare a regizorului favorit al Elenei Ceauşescu. Domnul Nicolaescu se lansase deja cu producţii naţionaliste în care refăcea, după indicaţiile Comitetului Central şi ale secţiei de propagandă a PCR, naraţiunea oficială asupra trecutului. Trebuie însă spus că efortul său era în sine abil şi că producţiile sale copiau, cu mare dibăcie, tehnici şi mijloace hollywoodiene pro­fitând de „ausweiss-ul” partidului şi de faptul că publicul era în necunoştinţă de cauză, lipsit fiind de filmele origi­nale, care nu se difuzau la noi, astfel încât faima domnului Nicolaescu a crescut rapid aici, în spatele cortinei de fier. În ultimii ani, domnia sa vorbea cu tupeu de recorduri de audienţă neegalabile, uitând însă să precizeze că eram duşi obliga­toriu cu şcoala la film şi că altceva oricum nu puteai vedea la cinematograf. Mă grăbesc totuşi să precizez că unele filme ale sale, mai ales la inceputul anilor 70, aveau succes, fiind oarecum mai dezinvolte şi beneficiind de unele liber­tăţi de limbaj sau de expresie, de muzică occidentală pre­luată lejer, fără licenţă, (celebra temă din „Revanşa” bunăoară fiind furată fără ruşine din Lucifer de Alan Parsons Project), de multe împuşcături şi cascadorii ba chiar, spre stupefacţia ţărănoilor comunişti puritani şi obtuzi, şi de unele îndrăzneli erotice care făceau deliciul publicului. De altfel, într-un interviu din 2007, domnul Nicolaescu mărturisea că după „tezele din iulie” a încercat să-l convingă pe Ceauşescu că anumite libertăţi erotice în filme („aşa cum făceau tovarăşii din Cehia sau Polonia”) ar face mesajul ideologic mai uşor de înghiţit de public. În van însă, Tovarăşul, spre deosebire de destrăbălaţi notorii precum Mao, Tito sau Gheorghiu Dej, era un ţărănuş pudic ţinut cu fermitate în frâu, sub pulpana marii sale iubiri, fostă paraşută de gară. Iar pentru asta, domnul Sergiu Nicolaescu nu l-a iertat, trădându-l în favoarea lui Ion Iliescu.

Ceea ce e totuşi deranjant la acest filmuleţ care ne-a marcat copilăria şi după al cărui succes Nicolaescu a mai făcut încă vreo cinci episoade (inclusiv unul complet penibil în anii trecuţi) nu e, din nefericire, numai mesajul propagandistic comunist, grosier, mincinos şi indecent azi, ci şi slaba calitate regizorală. E un film improvizat, rudi­mentar, conjunctural (un fel de replică autohtonistă după un serial în vogă atunci „Incoruptibilii”) cu un scenariu hilar şi tendenţios şi unde micile reuşite interpretative ale unor mari actori nu reuşesc să ascundă manipularea istoriei, propa­ganda rudimentară şi, mai ales, monumentalul amatorism actoricesc al domnului Nicolaescu. Cred că de acolo unde e, dincolo de bine şi de rău, Gheorghe Dinică ar râde şi el de replica noastră din epocă, atunci când filmul amintit a fost lansat: îl întrebam pe câte un fraier, aşa în joacă, „Ce film e, bă, la Victoria?” Iar dacă, neatent, răspundea „Cu mîinile curate...” era invitat rapid, în cor, să purceadă la o grabnică decalotare a unei părţi anatomice specifice a membrilor găştii. Azi, aş spune doar «cu mîinile curate...ne-au spălat creierele»”.