Herta Müller

V-aş cere îngăduinţa, dragi cititori, să republic aici o notaţie de jurnal indirect, care va apărea curând în librării, scrisă cu patru ani în urmă. Aş vrea să fie citită ca un semn de simpatie pentru scriitoarea germană, născută în Banat, care trebuia să fie nervul catalizator, în aceste zile, la FILIT, dar pe care o aşteptam, însănătoşită, la ediţiile viitoare. Iată textul meu de atunci:

„15 octombrie 2009.

După zeci de ani de vaiete autocompătimitoare şi acuze pătimaşe aduse conspiraţiei mondiale împotriva lite­ra­turii române, după nenumărate episoade şi versiuni, poveşti şi conjuncturi ale insucceselor la obţinerea Pre­miului Nobel pentru Literatură a vechilor nominalizaţi (Lucian Blaga, Mircea Eliade, Nichita Stănescu), după copioase speculaţii că numai Norman Manea ar avea susţi­nerea logistică necesară pentru aşa ceva, doamna Herta Müller a adus, precum o celebră eroina a lui Saacher-Masoch, o şfichiuitoare, dar frisonantă, asurzitoare, linişte.

Din fericire, în cazul Hertei Müller, cutuma discu­tabilă, de un stângism conformist al Academiei Suedeze, ca guvernul statutului celui nominalizat să-şi de-a acordul pentru susţinerea lui, n-a avut niciun efect negativ. Ea este cetăţean german, scrie dintotdeauna în limba germană şi Nobelul din acest an revine literaturii germane şi nu, cum imprudent s-au grăbit să anunţe câteva televiziuni însetate de puncte de audienţă, României. Pentru că, atunci când a fost cazul, meschinăria resentimentară românescă nu s-a dezminţit (vezi delaţiunea odioasă a lui Zaharia Stancu împotriva lui Lucian Blaga, maşinaţiunile tovarăşului Miron Constantinescu împotriva lui Eliade sau chiar co­men­tariile acre de acum la adresa Hertei Müller a găştii pro Cărtărescu). Aşa încât trebuie spus că a fost oarecum norocul nostru că nominalizata este scriitoare de expresie germană, o scriitoare germană însă cu profunde rădăcini, experienţe şi obsesii legate de România. Există însă, mă grăbesc să o subliniez şi eu, alături de alţi comentatori ai acestui eve­ni­ment care ne atinge prin ricoşeu, consecinţe foarte impor­tante pentru noi în acest succes al unei foste conaţionale, alungată din această ţară de sistemul represiv românesc, care a găsit tăria să nu uite acest lucru şi să vorbească necon­tenit lumii despre ororile comunismului şi despre scheletele din dulapul stângii occidentale. Nobelul din acest an potenţează, un mesaj care, vorba lui Andrei Pleşu, spus de alţii nu a avut niciun efect: „sistemul criminal comunist este egal în abjecţie şi teroare celui nazist!” Este, în sine, afirmarea preliminară, incantatorie, a unui exorcism pe care lumea europeană estică şi vestică încă nu l-a declanşat efectiv. Şi despre această încercare merită vorbit.

În nenumărate rânduri în ultimii ani, tovarăşul Pleşiţă, una din întruchipările diavoleşti ale trecutului ceauşist care a sfidat buna cuviinţă şi dreptatea în ultimele două decenii, ne-a arătat rânjind cinic, din spatele maculat al ecranului de la OTV, labele sale pătate de sânge cu conştiinţa veselă a impunităţii. Deşi a avut prezenţa de spirit să se care în iad înainte de anunţarea Nobelului pentru literatură, fantoma acestui satrap ucigaş, imun la remuşcări, tratat şi înmormântat gratis, în ciuda pensiei de 65 de milioane, de un SRI vinovat şi complice, continuă să ne bântuie. Cred că moartea generalului de securitate, apropiat prieten al teroristului Carlos, zis Şacalul, în preziua acordării Nobelului unei dintre cele mai consecvente voci care nu a obosit, ca noi, să denunţe lumii activitatea criminală a Securităţii româneşti, nu e întâmplătoare. Nu e aici locul de a discuta gradele de vinovăţie ale celor care au instrumentat teroarea ceauşistă – deşi, trebuie spus că vina unuia ca Pleşiţă, care ordona asasinate, era alta faţă de a unui simplu ofiţer de contraspionaj care aduna informaţii – însă trebuie subliniat că o dezbatere depasionalizată asupra trecutului este acum mai necesară decât oricând. Ca om care am trăit acei ani fără a avea de-a face în niciun fel cu sistemul represiv, dar care nu pot să nu susţin cunoaşterea adevărului despre un trecut apăsător şi vinovat, cred că recunoaşterea internaţională a problemelor care au generat obsesiile creative ale Hertei Müller este binevenită şi salutară. Problemele ei au fost şi sunt (poate că nu pentru toţi, poate că nu la aceeaşi intensitate dramatică) şi problemele noastre ale românilor, ale unei ţări şi societăţi dominate de ură şi nedreptate, de manipulare şi sfidare, de trădare şi minciună. Demonii trecutului, cu care preşedinţii de până acum au făcut pact de sprijin (Iliescu) sau de neagresiune (Constantinescu, Băsescu), ne bântuie şi ne ţin în continuare în frig şi sărăcie. Trăim într-o ţară în care, vorba unui flyer adolescentin-rebel distribuit zilele astea pelerinilor de Sf. Parascheva, avem „prea multă poliţie şi prea puţină justiţie”. Poate că nu ne mai poate chema la „Secu'” să ne ameninţe şi să ne bată căpitanul Piele, precum păţea Herta Müller în 1976, poate că nu ne mai intră ameninţători în case, deranjând provocator mobila sau tăind, săptămână de săptămână, coada, picioarele şi apoi capul vulpii de pe jos, cum păţea Herta Müller în anii 80, poate că nu ne mai dă afara din servici pentru a rămâne fără mijloace de subzistenţă şi a ne forţa să emigrăm sau nu ne mai trimite cea mai bună prietenă, recrutată între timp, să ne viziteze în Germania cu misiunea de a face schiţa casei şi o copie după cheia de la uşă pe care să o dea „patrioţilor” de la Ambasada RSR, cum a păţit Herta Müller în 1988, dar oricum sunt încă printre noi, ameninţători. Şi dacă noi nu avem puterea poetică şi încăpăţânarea artistică de a scrie necontenit despre asta putem cel puţin să participăm la efortul ei titanic de a exorciza demonii trecutului alimen­tând, după puteri, neuitarea şi cumpărându-i cărţile traduse. Chiar dacă nu se găsesc în nicio librărie din Iaşi.”

(Nota bene. Acum, în 2013, se găsesc peste tot, trebuie doar citite!)