Locurile memoriei

Una dintre cele mai tulburătoare chestiuni atunci când vrem să construim o imagine pe termen lung a Iașului este aceea legată de trecutul apăsător, inutilizabil de regulă, pentru un scenariu de marketing. Decenii de propagandă triumfalistă, un secol de afirmare apăsată a identității sau omeneasca pornire de a ascunde faptele rușinoase ne fac să fim extrem de precauți atunci când vorbim de greșelile din trecut. Preferăm, de regulă, să nu discutăm despre aceste chestiuni (reflexul  amnezic al amintirilor traumatizante), să plasăm vinovățiile în exterior sau, câteodată, să devenim agenți activi ai minciunii și manipulării istorice. Nu suntem noi, ieșenii, singurii care procedăm astfel, firește, dar un moment tragic al istoriei recente, pogromul din zilele 27 – 30 iunie 1941, ne obligă, măcar o dată pe an, să ne reamintim ceea ce nu ne face prea mare plăcere. Dar și injecția pe care suntem obligați să o facem pentru a opri infecția și a ne reveni la normal ne doare și nu o facem de bunăvoie și, cu atât mai puțin, cu plăcere.

Nu voi insista pe rememorarea datelor și faptelor de atunci (am facut-o, cu câteva documente și fotografii inedite din colecția Itzak Kara, relativ recent intrate în fondurile Arhivelor Naționale din Iași, în emisiunea de vineri, 28 iunie, a lui Ovidiu Mihăiuc, Vocile Iașului, de la Digi 24 Iași, care poate fi descărcată de pe internet), ci, provocat de nedumerirea unui prieten, pe rostul unei asemenea rememorări într-un proiect de construcție strategică a imaginii noastre și, prin ricoșeu, de posibilitatea de utiliza astfel de elemente și construcții instituționale în ansamblul dosarului de candidatură a Iașului pentru Capitală Culturală a Europei.

Întâi de toate, cât de legitimă este folosirea unor evenimente tragice din trecut la construcția unui dosar de promovare a orașului? E o întrebare care va provoca, mai curând stupoare și indignare, decât reflecții și analize comparate și nu e în intenția mea de a discuta aici culpabilități ale trecutului. Ci doar pe cele ale prezentului, un prezent dominat de etichete edulcorate, de iluzie și manipulare, de interese politice imediate și pudibonderie. E adevărat că nu ne putem mândri cu ceea ce s-a petrecut în urmă cu peste șapte decenii, nici nu trebuie să dăm uitării faptul că mecanismul complex al ororii a atras în tăvălugul său și cetățeni ai orașului, români și creștini, care au jucat un rol activ și nefast, alături de autorități și de armată în tragedia de atunci, dar ce legătură are asta cu "capitala culturii"? Nici una, aparent, însă cred că trebuie făcut totuși ceva pentru ca dosarul nostru să fie complet: trebuie asumate o serie de proiecte instituționale și artistice prin care să construim ceea ce istoricul francez Pierre Nora numea locuri ale memoriei.

La o întâlnire recentă cu Excelența Sa domnul Dan Ben-Eliezer, Ambasadorul Israelului în România, domnul Cristian Adomniței, Președintele Consiliului Județean Iași, promitea realizarea unui punct memorial în două camere din imobilul recuperat de Constantin Simirad pentru CJ, cu câțiva ani în urmă. Imobilul din str. Vasile Alecsandri nr. 6, clădire de patrimoniu, a fost sediul redacției și tipografiei "Vieții Românești" și apoi sediu al Chesturii de Poliție Iași, locul în care au fost asasinați mii de evrei în iunie 1941 și, într-adevăr, ar fi locul potrivit pentru o construcție instituțională serioasă dedicată memoriei și culturii însă mă tem că doar două camere e prea puțin. Îi pun cu mare bucurie la dispoziție domnului Adomniței proiectul făcut de mine în 1995, blocat la guvern de Octav Cozmâncă, de construcție în respectiva clădirea a unui centru european de cultură, cu spații pentru rezidențe de artiști și cu un memorial al pogromului pe tot subsolul cladirii, proiect care ar putea transforma cu adevărat casa Vieții Românești în ceva mai mult decât un imobil de birouri dacă domnul președinte va avea curajul de a edifica un spațiu potrivit pentru dialog cultural european și un loc activ al memoriei. Că tot promitea Domnia Sa o rezolvare pentru sediile centrelor culturale europene din Iași aflate azi la un pas de a fi, din nou, în stradă.

Apoi ar mai fi proiectul vizionar al marelui artist ieșean stabilit lângă Bruxelles, Vasile Leondar, cel care a realizat și tulburătorul monument al deținuților politici, vis-a-vis de Statuia Independenței. Dedicat miilor de evrei urcați cu forța în vagoane de vite care au fost supuși exterminării fiind lasați în câmp, sub soarele arzător, să moară prin asfixiere, foame și sete în trenurile morții spre Podul Iloaiei și Călărași, proiectul lui Vasile Leondar este, în egală măsură, dedicat tuturor evreilor europeni care au fost ținta monstruoasei politici hitleriste și, mai apoi, staliniste. El are o componentă mobilă, a unui vagon real care ar putea fi itinerat până la Auschwitz devenind o exemplificare a memoriei civice europene, și o altă componentă, fixă, care ar putea transforma rondul de la Gară, locul de unde ieșeni civili, nevinovați, au văzut pentru ultima oară orașul, pe 30 iunie 1941, într-un loc al memoriei active, al dimensiunii cetățenești europene autentice. Dacă vor fi găsite mijloacele financiare de realizare, sunt proiecte care ar putea atârna serios în balanța evaluării impersonale a experților din toată Europa care vor discuta, în 2016, dosarul Iașului. Sunt proiecte care, indiferent de dosare de candidatură, pot consolida identitatea noastră europeană și prin asumarea onestă, bărbătească a "trecutului inutilizabil", așa cum au făcut-o toate țările civilizate. Lacrima se cuvine să ne curețe retina pentru a vedea, mai clar, în depărtări!

Ziarul de Iaşi, 3 iulie 2013