T.R.U. Blood

Săptămâna trecută s-a petrecut un eveniment care merita mai multă atenţie decât cea de care a avut parte: la o întâlnire „cu uşile închise” a lui Traian Băsescu cu partidul care l-a făcut preşedinte (pe moment cu titulatura PDL) pe unul dintre deputaţii prezenţi l-a luat gura pe dinainte şi a crezut că poate spune fără oprelişti ceea ce gândeşte o zdrobitoare majoritate a alegătorilor, anume că „în jurul preşedintelui , nici iarba nu creşte” sau, după alte relatări, că preşedintele ar trebui să se înconjoare şi de oameni capabili să-i spună „nu”. Obişnuit cu mentalitatea valahă, potrivit căreia tupeul şi iuţeala de replică ţin loc de argumente, preşedintele „i-a tras-o” rapid politicianului imprudent amintindu-i, pe bună dreptate, că partidul a avut posibilitatea de a-i zice „nu”, deputatului Păsat, dar că a preferat, complice, să-l facă scăpat de justiţie prin votul majorităţii.

Cum această discuţie a fost devoalată „pe surse”, nu acurateţea formulării interesează aici. Cât justeţea şi curajul ei. Diplomat, domnul Nicuşor Păduraru, deputat PDL de Iaşi, a precizat doar că era o parafrază din Brâncuşi („Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres”) şi că nu comenteză dezbaterile interne ale partidului. Eu, care nu am nici un fel de botniţă politică sau obligaţii faţă de patroni, cred totuşi că acest incident merită un comentariu un pic mai amplu decât o simplă menţiune oarecum mondenă, fie doar şi pentru a semnala textul amuţitor pe care acest schimb de replici l-a generat pe blogul domnui Traian Radu Ungureanu (aka TRU).

Domnul Ungureanu este un jurnalist sportiv celebru recalificat ca ideolog al gândirii de dreapta, în virtutea unui stereotip care m-a bântuit şi pe mine în deceniul trecut, potrivit căruia stânga fiind compromisă de deceniile de dictatură şi de prestaţia securiştilor lui Iliescu, dreapta (ba chiar Dreapta, cu majuscule) e musai sa fie pură, dreaptă şi bună, iar toţi cei care se revendică astfel sunt, în mod necesar superiori celorlalţi, inevitabili „criptocomunişti”. Fără să fi devenit azi un om de stânga am luat totuşi distanţă faţă de astfel de stupizenii, preferând să judec oamenii după însuşirile lor directe şi nu neapărat după tabăra din care fac parte. Mărturisesc că l-am ascultat şi l-am citit cu interes pe TRU ani la rând fiind cucerit de logica sa neobişnuită, întotdeauna în răspărul evidenţei imediate, de formulările abrazive şi de plasticitatea ideilor şi a limbajului din comentariile sale. M-am solidarizat cu cei care i-au luat apărarea când a fost dat afară de la BBC şi m-am simţit alături de domnia sa în multe demersuri jurnalistice până de curând. Astăzi, acceptând sinecura la Parlamentul European oferită de preşedinte (tot un fel de mogul în această ipostază, dar pe banii noştri!), domnul Ungureanu nu mai e liber şi asta e trist, catastrofal chiar, nu atât pentru noi, care nu-l mai citim decât accidental (cum a fost cazul acum), ci pentru destinul său public.

Domnul Ungureanu se simte „dulăul de pază” al preşedintelui şi sare, ucigaş, la beregata oricui îndrăzneşte să-i supere stăpânul. Bunăoară, în cazul nevinovat al domnului Păduraru, găsim următorul text pe blogul celui care se iluzionează că mai poate fi crezut că este „un jurnalist dependent de propriile opinii”: http://traianungureanu-tru.blogspot.com/2011/02/politica-la-firul-ierbii-sau-batalia.html#comments

Citindu-l, am rămas melancolic. Câtă minciună şi rea credinţă, câtă aroganţă şi obrăznicie în numele stăpânului, câtă trădare a destinului propriu de om de litere la acest autor. Parcă duhul toxic al lui Brucan, inchizitorul penal al „Scânteii” proletcultiste, s-a fi întrupat vremelnic aici. Vade Retro! Nu scriu aceste rânduri din vreo iubire arzătoare pentru domnul Păduraru, ci dimpotrivă, pentru a marca deriva vezicantă a unui autor pe care l-am preţuit astfel încât îmi voi îngădui să-i prezint acestuia câteva lucruri pe care le-a ignorat  sau nu le-a ştiut atunci când a redactat această nedreaptă şi neavenită punere la punct. În primul rând, afirmaţia parşivă că anul 2008 ar fi anul în care domnul Păduraru „ar fi terminat de decis că PNL nu mai rentează”. Domnul Păduraru a venit din zona privată, de la o mare firmă (Conex S.A. Iaşi) care în ultimii 16 ani şi-a plasat la Iaşi oamenii capabili în poziţii de consilieri, parlamentari, directori sau prefecti, la toate partidele. (Pentru a-i domoli domnului Ungureanu sclipirea ucigaşă care i-a strălucit sub ochelari mă grăbesc să spun că, în ciuda unei atente monitorizări, nu am reuşit să identific  încă vreo formă de înlesnire sau corupţie directă în favoarea respectivei companii şi, în orice caz, după ştiinţa mea, cel în cauză nu şi-a favorizat în vreun fel sponsorul politic). Domnul Păduraru a fost ales consilier judeţean, pe listele PNL Iaşi şi, fiind un om decent şi aplicat în şedinţele de consiliu, a fost preferat, la înghsuială, de Relu Fenechiu pentru postul de prefect atunci când tinerelul iletrat şi obraznic pe care îl pusese anterior pe scaunul prefectului a fost scos cu cătuşe la mâini din Prefectură. Din nefericire pentru domnul Fenechiu, alegerea a fost greşită. Domnul Păduraru (care a părăsit PNL-ul pentru că aşa îi cerea legea!) s-a dovedit unul dintre cei mai oneşti şi echilibraţi prefecţi din ultimele două decenii, refuzând să execute „comenzile de partid” şi aplicând cu tact şi fermitate legea, fără rabat politic. Tocmai pentru că l-am urmărit cu atenţie atunci scriu astăzi în acest fel. Deci, domnule Ungureanu, atunci când Fenechiu l-a schimbat din poziţia de prefect, cam către ce partid ar fi trebuit să se îndrepte domnul Păduraru?

Apoi mai e ceva. În opinia domnului Ungureanu toată lumea din PDL îi datorează ascultare decerebrată lui Zeus „cel fără de prihană” pentru că PDL „a crescut, totuşi, în jurul lui Băsescu”. Se prea poate să fie aşa şi, desigur, nimeni nu poate contesta rolul de „locomotivă” pe care primul marinar al ţării l-a avut la precedentele alegeri. Totuşi, nu credeţi că puţină reciprocitate ar fi decentă? Bunăoară, domnul în cauză, Nicuşor Păduraru, a primit la mişto un colegiu uninominal în două cartiere muncitoreşti, Nicolina şi Alexandru cel Bun, care erau de decenii fiefuri pesediste. Mergând din uşă în uşă a obţinut spectaculos voturi pentru PDL, nu numai pentru domnia sa, dar şi pentru varianta feminină, pedelistă,  a lui Nicu Ceauşescu ba chiar şi pentru Traian Băsescu însuşi, voturi care au făcut acea diferenţă fragilă de 60.000. Reciproca nu prea e valabilă, din nefericire. Nu e oare o crasă obrăznicie din partea cuiva care a fost ales pe liste, plasat şmechereşte de la centru, şi care încă nu a făcut proba că este el însuşi capabil să câştige direct măcar un vot, să dea lecţii în această chestiune? Dacă domnul preşedinte e infailibil, aşa cum pare să rezulte din linguşeala groasă a domnului Ungureanu, de ce oare nu-şi face un partid personal, curat şi elocvent, cu care să câştige lejer următoarele alegeri şi se tot zbate să-şi păstreze controlul asupra acestuia, erodat electoral şi năpăstuit,  că tot spunea domnul Ungureanu, de la obraz, că „dezvoltarea şi evoluţia partidului ca forţă politică naţională, exemplară şi electibilă” nu poate fi făcută decât în preajma domnului Băsescu. Păi să-şi facă atunci un partid al ungurenilor şi să ne lase dracului în pace pe noi, cei care am fost persecutaţi pentru că l-am apărat public în faţa coaliţei celor 322!

Şi încă ceva. Noul Nicolski vede peste tot conspiraţii pe care s-ar grăbi să le înăbuşe cu ranga (publicistică!) dacă ar putea. Pot să îl asigur, ca om care am ajuns în situaţia ciudată de a apăra un parlamentar, că domnul Păduraru nu are nimic de-a face cu conspiraţia lui Blaga. Dimpotrivă, a fost printre puţinii care i-au ţinut piept grobianului fost şef de vamă care a aranjat logistic alegerile în urmă cărora, surpriză, Traian Băsescu a câştigat la mustaţă al doilea mandat. Şi, spre deosebire de un fost rector ieşean vocal, el nici nu a putut fi cuminţit cu ameninţări din partea apoliticei ANI, trimisă la produs de amintitul buldog.

Aş mai continua, dar deja este prea mult. Singurele lucruri pe care mai simt nevoia să le spun sunt următoarele: recitind cele scrise, mă crucesc că am putut să fiu atât de hotărât în apărarea unui parlamentar, dar cred că a fost doar reacţia mea la nedreptate şi manipulare. La final, nu pot decât să-i aduc domnului Ungureanu în faţă, oglinda propriului text, din care nu mai rămîn, după devoalarea detaliilor pe care le-a ignorat, decât următoarele fragmente definitorii: agramat, neghiob, agonie logico-gramaticală, raport cauzal aberant, neghiob (încă o dată!) şi, bineînţeles, „nutreţ  repartizat de la centru pentru păscut în plen (probabil!) şi în clan local”. Restul, e glorie nemeritată, peste limita celor 15 minute. Halal!