Cultura, în ce direcţie ?

Proiectul de descentralizare tacită, singura posibilă fără modificarea Constituţiei, proiect reiterat în ultima vreme de negocierile dintre vice-premierul Liviu Dragnea şi preşedinţii de consilii judeţene ridică o serie de întrebări care s-ar cuveni dezbătute, fără patimă, în spaţiul public.

Înainte însă de a discuta despre ceea ce face cu preponderenţă obiectul rubricii de faţă, pregătirea dosarului de candidatură pentru obţinerea titlului de Capitală Culturală Europeană în 2021, aş face doar o observaţie preliminară: în România domneşte o confuzie lrgată de rostul diverselor straturi de putere organizate geografic. Realitatea continentală ne arată că singura justificare a regionalizării o constituie aplicarea principiului fundamental european al subsidiarităţii, adică limpezirea nivelurilor la care se face alocarea de fonduri publice (exemplul de manual, învăţat în Danemarca în urmă cu 17 ani, era următorul: comuna finanţează grădiniţa, municipalitatea şcoala primară, judeţul gimnaziul, regiunea liceele şi guvernul central finanţează universităţile). Apoi, ca să fie posibilă regionalizarea trebuie în primul rând ca majoritatea banilor colectaţi la buget să rămână, preponderent, la nivel regional, iar centrul să se ocupe doar de politicile naţionale, de politica externă, armată şi criminalitate. Mai trebuie apoi ca atribuţiile să fie logic articulate şi să nu se suprapună între un nivel şi celălalt.

Cum însă aici ne interesează cultura, vom observa deja o primă problemă de percepţie: actualele direcţii judeţene ale monumentelor nu mai au, de aproape un deceniu, niciun fel de atribuţii în domeniul organizării de manifestări culturale (spectacole, expoziţii, festivaluri etc.) ele funcţionând, prin lege, doar ca o poliţie a patrimoniului. Ministerul finanţează acţiuni culturale doar în cazuri rare (marile festivaluri internaţionale sau naţionale) nefiind, de regulă, decât co-finanţator. De restul se ocupă AFCN-ul. De aceea bătălia pentru preluarea acestor direcţii, care au, repet, buget zero pentru acţiuni culturale e într-un fel fără obiect, iar controlul avizelor de patrimoniu tot nu se va putea face în dezacord cu legea şi cu politicile europene în domeniu oricâte interese ar avea un decident sau altul. De fapt, nimeni nu a putut împiedica până acum structurile teritoriale care au vrut să-şi construiască propriile direcţii pentru cultură prin intermediul cărora să administreze bugetele instituţiilor din subordine, manifestările culturale sau cofinanţarea proiectelor propuse de societatea civilă sau de antreprenori independenţi.

Departamentele pentru cultură (în diversele lor combinaţii cu educaţia, turismul, monumentele, tineretul sau acţiunea socială) sunt fireşti în orice structură admi­nistrativă a autorităţilor locale din Europa, ba chiar şi în Statele Unite (unde nu există un minister de resort, dar există la nivel federal o structură de finanţare pentru pro­iectele culturale şi artistice numită „National Endowment for the Arts”) fiecare stat si fiecare municipalitate impor­tantă având astfel de structuri finanţate consistent. Ele sunt mai flexibile şi mai aproape de nevoile comunităţii, sprijină creativitatea locală şi au o agendă mai interesată de pro­movarea valorilor din zonă decât orice putere centrală. În ce mă priveşte, cred că două sunt punctele nevralgice care ar trebui corectate pentru ca un program coerent de finanţare a culturii de către autorităţile locale să poată fi, pe viitor, util unui dosar de candidatură  plecând de la rezultatele amestecate şi oarecum haotice puse în evidenţă în ultimii ani.

În primul rînd, e nevoie de un plan coerent, cu obiec­tive, cu ţinte, cu priorităţi care să fie elaborat de experţi, supus dezbaterii publice şi validat de conducerea politică (comisia de specialitate şi apoi plenul Consiliului local). Astfel încât, este vital pentru o astfel de instituţie să plece de la articularea unei politici publice în domeniu, validată politic, care să definească direcţiile prioritare de acţiune (deci priorităţile în finanţare) şi obiectivele urmărite pe termen scurt şi mediu.

Apoi e vorba de consiliere şi expertiză, de transpa­renţă şi moralitate în alocarea finanţărilor. E obligatoriu, de asemenea, ca proiectele manageriale să fie discutate şi analizate de experţi independeţi astfel încât la conducerea unor astfel de instituţii să ajungă specialişti cu experienţă, dar şi cu abilităţi manageriale reale. Se face prea des confuzia între prestigiul literar (sau muzical, artistic, publicistic etc. – oricum discu­tabil şi subiectiv în ceea ce îi priveşte pe contemporani) şi competenţa strategic-administrativă ca atare. Capacitatea de a gîndi o arhitectură organizaţională şi de a elabora stra­tegii, eficienţa managerială autentică (adică cea măsura­bilă!) sunt rare şi dificil de găsit în lipsa unei selecţii reale, nepersonalizată dinainte, a viitorilor manageri. Orice efort de profesionalizare în această direcţie nu ar fi decît de salutat.

Pe scurt, nu preluarea unei instituţii e problema reală, ci finanţări consistente, din surse diferite, dar care să se integreze într-o strategie de dezvoltare culturală şi creativă pe termen lung. Altfel rămânem la orgolii, clientelism şi sărăcie provincială pe care ne-o afirmăm vocal, în mod hilar, drept reuşită planetară, spre amuzamentul specialiştilor.

FILIT, number one

Cum motive medicale întemeiate m-au împiedicat, din nefericire, să fiu un spectator activ al recent încheiatului Festival Internaţional de Literatură şi Traduceri organizat la Iaşi, de Muzeul Literaturii Române, cu finanţarea generoasă a Consiliului Judeţean, mă voi mărgini la câteva comentarii de principiu şi la ceea ce cred eu că ar mai putea fi făcut pentru ca acest eveniment să se dezvolte în continuare şi să fie o latură tare a dosarului de candidatură al Iaşului.

Ca orice castă, lumea literară este extrem de greu de citit din afară, de către un neiniţiat. Deşi nu depăşesc vreo câteva mii, scriitorii au o conştiinţă a unicităţii lor, au orgolii imense şi vanităţi inavuabile, au mecanisme de agregare bazate pe afinităţi literare şi linguşeală (să te ferească Cel de Sus să ai vreo obiecţie, vreo critică palidă, cât de mică, vreo urmă de îndoială că ai norocul de a fi contemporan cu ”Cel mai mare scriitor al tuturor timpurilor”, că te-ai ars!) şi, inevitabil, sunt organizaţi în cete, grupuri, sau generaţii literare gata să desfăşoare imediat falange militare disciplinate şi necruţătoare în războaiele lor nesfârşite (şi de cele mai multe ori ridicule!) din mass-media. Spun toate aceste lucruri în introducere pentru a defini pentru cititorii noştri câmpul brăzdat de mine anti-personal în care se avântă orice organizator de festivaluri internaţionale destinate literaţilor. În primul rând, e limpede că nu poţi să-i mulţumeşti pe toţi aşa că cel mai onest este să asumi că îi promovezi pe cei afini cu tine şi cu proiectul literar căruia i te alături. Nu poţi avea, aşa cum s-a întâmplat la Festivalul de Poezie de la Iaşi, în 1977, toată suflarea literară a ţării în sala Teatrului Naţional. Din fericire, astăzi nu mai există scriitori oficiali şi nici o singură garnitură de creatori care să fie doar ei promovaţi. De aceea, cred că panoplia de invitaţi selectată de organizatori, al cărei nucleu a fost alcătuit, cum era şi firesc, din ”autorii Polirom”, a fost cât se poate de onorabilă şi sunt convins că, dacă vor începe să lucreze deja pentru agenda anului viitor, vor putea aducea la Iaşi şi alte nume importante ale literaturii europene ale căror agende de participare se stabilesc, o ştiu din experienţă proprie, cu ani înainte şi pe care nu îi poţi aduce peste noapte indiferent de ce onorariu le oferi. Am vrut să subliniez aceste lucruri pentru că, evident, toate nemulţumirile şi criticile aduse organizatorilor vor fi legate, probabil, de selecţia de invitaţi. Însă aceasta a fost ”Lista lui Lungu” care trebuie luată ca atare şi nu am nicio îndoială că alături de ea mai încap uşor încă alte două-trei variante alternative. Cine este în stare să obţină un buget comparabil, e liber să le facă!

Tot în prelungirea unor observaţii de ”surfer pe internet”, aş spune că două au fost câştigurile majore ale acestei prime ediţii a FILIT-ului: o resolidarizare a breslei (toţi scriitorii invitaţi au vorbit de bucuria de a fi împreună, ca scriitori) şi un neobişnuit chef de dialog internaţional, intranaţional şi transgeneraţional, lucru cu totul neobişnuit într-o lume dominată mai curând, după cum spuneam, de fumuri autiste. Apoi, din perspectiva dosarului Iaşului, FILIT-ul umple un mare gol, al lipsei unui pol de interes internaţional, altul decât cel neidiomatic al artelor spectacolului, mult mai uşor de exportat decât ceva legat de limba nativă. Festivalul pune accentul, cât se poate de inspirat, pe două direcţii de viitor extrem de importante în politicile UE pe următorul deceniu în domeniul creativ: literatura contemporană şi traducerile. Într-o epocă de cumplit declin al cărţii în general, literatura, mai ales a autorilor tineri vare vin din spaţii exotice pentru pieţele culturale dominante în Europa, are un succes neaşteptat. E limpede că şi într-un univers dominat de superficialitatea imaginii de pe ecrane, lumea vrea poveşti. Poveşti noi, cu experienţe de viaţă inedite, cu alte, neobişnuite, personaje şi intrigi. De aceea, literatura şi traducerile au viitor şi sper ca FILIT-ul să dezvolte cât mai multe parteneriate europene pe direcţia asta şi să crească de la an la an.

Daca ar fi să aleg cu adevărat care a fost cel mai mare câştig pe care FILIT-ul l-a adus Iaşului aş spune că dialogul liber al scriitorilor cu cetăţenii de diverse vârste a fost o mare reuşită, cu atât mai surprinzătoare cu cât nu a părut a fi regizată şi apoi, aş adăuga, excepţionala strategie de a invita jurnalişti străini, specializaţi, de la publicaţii europene importante, care să vadă cu ochii lor Iaşul şi care vor echilibra, sper, autopromovarea exagerată, inevitabilă la lansare. Abia asta nu a mai reuşit-o nimeni şi organizatorii merită felicitaţi. Şi să le dea preşedintele Adomniţei şi la anul viitor acelaşi buget generos care a produs comoţii în rândul celorlalţi manageri culturali din ţară, care nici nu pot visa la asemenea sume, şi care-i va aduce lui Dan Lungu şi mai multe inimiciţii decât avea deja. Să aşteptăm, deci, încrezători, FILIT the Second.

Herta Müller

V-aş cere îngăduinţa, dragi cititori, să republic aici o notaţie de jurnal indirect, care va apărea curând în librării, scrisă cu patru ani în urmă. Aş vrea să fie citită ca un semn de simpatie pentru scriitoarea germană, născută în Banat, care trebuia să fie nervul catalizator, în aceste zile, la FILIT, dar pe care o aşteptam, însănătoşită, la ediţiile viitoare. Iată textul meu de atunci:

„15 octombrie 2009.

După zeci de ani de vaiete autocompătimitoare şi acuze pătimaşe aduse conspiraţiei mondiale împotriva lite­ra­turii române, după nenumărate episoade şi versiuni, poveşti şi conjuncturi ale insucceselor la obţinerea Pre­miului Nobel pentru Literatură a vechilor nominalizaţi (Lucian Blaga, Mircea Eliade, Nichita Stănescu), după copioase speculaţii că numai Norman Manea ar avea susţi­nerea logistică necesară pentru aşa ceva, doamna Herta Müller a adus, precum o celebră eroina a lui Saacher-Masoch, o şfichiuitoare, dar frisonantă, asurzitoare, linişte.

Din fericire, în cazul Hertei Müller, cutuma discu­tabilă, de un stângism conformist al Academiei Suedeze, ca guvernul statutului celui nominalizat să-şi de-a acordul pentru susţinerea lui, n-a avut niciun efect negativ. Ea este cetăţean german, scrie dintotdeauna în limba germană şi Nobelul din acest an revine literaturii germane şi nu, cum imprudent s-au grăbit să anunţe câteva televiziuni însetate de puncte de audienţă, României. Pentru că, atunci când a fost cazul, meschinăria resentimentară românescă nu s-a dezminţit (vezi delaţiunea odioasă a lui Zaharia Stancu împotriva lui Lucian Blaga, maşinaţiunile tovarăşului Miron Constantinescu împotriva lui Eliade sau chiar co­men­tariile acre de acum la adresa Hertei Müller a găştii pro Cărtărescu). Aşa încât trebuie spus că a fost oarecum norocul nostru că nominalizata este scriitoare de expresie germană, o scriitoare germană însă cu profunde rădăcini, experienţe şi obsesii legate de România. Există însă, mă grăbesc să o subliniez şi eu, alături de alţi comentatori ai acestui eve­ni­ment care ne atinge prin ricoşeu, consecinţe foarte impor­tante pentru noi în acest succes al unei foste conaţionale, alungată din această ţară de sistemul represiv românesc, care a găsit tăria să nu uite acest lucru şi să vorbească necon­tenit lumii despre ororile comunismului şi despre scheletele din dulapul stângii occidentale. Nobelul din acest an potenţează, un mesaj care, vorba lui Andrei Pleşu, spus de alţii nu a avut niciun efect: „sistemul criminal comunist este egal în abjecţie şi teroare celui nazist!” Este, în sine, afirmarea preliminară, incantatorie, a unui exorcism pe care lumea europeană estică şi vestică încă nu l-a declanşat efectiv. Şi despre această încercare merită vorbit.

În nenumărate rânduri în ultimii ani, tovarăşul Pleşiţă, una din întruchipările diavoleşti ale trecutului ceauşist care a sfidat buna cuviinţă şi dreptatea în ultimele două decenii, ne-a arătat rânjind cinic, din spatele maculat al ecranului de la OTV, labele sale pătate de sânge cu conştiinţa veselă a impunităţii. Deşi a avut prezenţa de spirit să se care în iad înainte de anunţarea Nobelului pentru literatură, fantoma acestui satrap ucigaş, imun la remuşcări, tratat şi înmormântat gratis, în ciuda pensiei de 65 de milioane, de un SRI vinovat şi complice, continuă să ne bântuie. Cred că moartea generalului de securitate, apropiat prieten al teroristului Carlos, zis Şacalul, în preziua acordării Nobelului unei dintre cele mai consecvente voci care nu a obosit, ca noi, să denunţe lumii activitatea criminală a Securităţii româneşti, nu e întâmplătoare. Nu e aici locul de a discuta gradele de vinovăţie ale celor care au instrumentat teroarea ceauşistă – deşi, trebuie spus că vina unuia ca Pleşiţă, care ordona asasinate, era alta faţă de a unui simplu ofiţer de contraspionaj care aduna informaţii – însă trebuie subliniat că o dezbatere depasionalizată asupra trecutului este acum mai necesară decât oricând. Ca om care am trăit acei ani fără a avea de-a face în niciun fel cu sistemul represiv, dar care nu pot să nu susţin cunoaşterea adevărului despre un trecut apăsător şi vinovat, cred că recunoaşterea internaţională a problemelor care au generat obsesiile creative ale Hertei Müller este binevenită şi salutară. Problemele ei au fost şi sunt (poate că nu pentru toţi, poate că nu la aceeaşi intensitate dramatică) şi problemele noastre ale românilor, ale unei ţări şi societăţi dominate de ură şi nedreptate, de manipulare şi sfidare, de trădare şi minciună. Demonii trecutului, cu care preşedinţii de până acum au făcut pact de sprijin (Iliescu) sau de neagresiune (Constantinescu, Băsescu), ne bântuie şi ne ţin în continuare în frig şi sărăcie. Trăim într-o ţară în care, vorba unui flyer adolescentin-rebel distribuit zilele astea pelerinilor de Sf. Parascheva, avem „prea multă poliţie şi prea puţină justiţie”. Poate că nu ne mai poate chema la „Secu'” să ne ameninţe şi să ne bată căpitanul Piele, precum păţea Herta Müller în 1976, poate că nu ne mai intră ameninţători în case, deranjând provocator mobila sau tăind, săptămână de săptămână, coada, picioarele şi apoi capul vulpii de pe jos, cum păţea Herta Müller în anii 80, poate că nu ne mai dă afara din servici pentru a rămâne fără mijloace de subzistenţă şi a ne forţa să emigrăm sau nu ne mai trimite cea mai bună prietenă, recrutată între timp, să ne viziteze în Germania cu misiunea de a face schiţa casei şi o copie după cheia de la uşă pe care să o dea „patrioţilor” de la Ambasada RSR, cum a păţit Herta Müller în 1988, dar oricum sunt încă printre noi, ameninţători. Şi dacă noi nu avem puterea poetică şi încăpăţânarea artistică de a scrie necontenit despre asta putem cel puţin să participăm la efortul ei titanic de a exorciza demonii trecutului alimen­tând, după puteri, neuitarea şi cumpărându-i cărţile traduse. Chiar dacă nu se găsesc în nicio librărie din Iaşi.”

(Nota bene. Acum, în 2013, se găsesc peste tot, trebuie doar citite!)

O siglă deja celebră: FITPT

Scriam,  în urma cu cinci ani, că spectacolul inaugural al Festivalului Internaţional de Teatru pentru Publicul Tânăr (FITPT) iniţiat de echipa Teatrului ”Luceafărul” din Iaşi fost bisat, jucându-se de două ori, ceea ce a constituit, se pare, un botez mai mult decât sugestiv. Iată un pasaj din acel articol introductiv, care poate fi citit fără probleme şi azi:

”Afluenţa de public, nerăbdarea copiilor, impacienţa părinţilor şi dorinţa multor ieşeni de a participa la un eveniment a adus o mare de oameni la Teatrul „Luceafărul”, oameni care nu au plecat din faţa casei de bilete până când nu au primit asigurări că vor vedea cu toţii spectacolul chiar dacă locurile din sală erau insuficiente. Aşa că actorii au acceptat să joace, cu o foarte scurtă pauză, două spectacole, unul după celălalt. Este în sine un semn că ieşenii duc dorul scenei şi că manifestarea e mai mult decât binevenită. Iubitorii de cultură ştiu că festivalurile nu prea au fost posibile în urbea noastră în lipsa unor susţineri financiare adecvate. După o tristă tradiţie, ideile lansate la Iaşi, cum a fost cazul fabulosului Festival Internaţional de Dans Contemporan „EuroDans” - iniţiat şi organizat eroic de regretatul coregraf Dan Brezuleanu -, care a adus, în anii 90, pe scenele ieşene mari trupe europene sau a lansat tineri deveniţi azi celebri (Răzvan Mazilu, bunăoară) au murit, sufocate de obtuzitatea autorităţilor locale care nu au înţeles mizele unor astfel de manifestări, fiind însă rapid preluate şi puse în aplicare de bucureşteni (de exemplu, Vava Ştefănescu, care a debutat la „EuroDans”, a construit imediat la Bucureşti Centrul Naţional al Dansului, cu sprijinul unei primării de sector). Apoi amara experienţă a Festivalului „Goldfaden”, o premieră mondială absolută, abandonată de Teatrul Naţional din lipsă de sprijin financiar şi de preocupare. Pe acest fundal s-a plasat eficienta echipă managerială a Teatrului „Luceafărul”, care a lansat, cu curaj şi cu un buget minimalist, proiectul ambiţios al unui festival care să puna Iaşul pe harta lumii ca reper al spectacolelor destinate copiilor şi tinerilor”.

Din fericire, după vreo câteva sforării amatoristice botezate ”festival international” doar pentru a drena ceva bani publici, anul 2013 a adus şi nişte pariuri manageriale serioase investite în primele ediţii ale unor festivaluri care vor constitui, dacă vor fi susţinute în continuare, osatura pe care să se structureze dosarul Iaşului pentru obţinerea statutului de Capitală Culturală Europeană. Am vorbit şi vom vorbi şi despre ele în acest colţ de pagină.

FITPT-ul face, totuşi, o figură singulară între acestea prin câteva elemente. In primul rând, plasat sub sigla UNESCO, are o uriaşă anvergură internaţională, în şase ediţii fiind prezente pe scena ieşeană 60 de trupe din 21 ţări, fără România, însumând aproape o mie cinci sute de artişti şi oameni de teatru. Apoi, trupele invitate până acum (cele mai multe fiind celebre în domeniu şi aflate pentru prima oară în România) au acoperit nu numai o largă paletă geografică (SUA, Canada, Brazilia, Chile, Germania, Franţa, Spania, Italia, Elveţia, Ucraina, Rusia, Indonezia, Cipru, Marea Britanie, Olanda, Belgia, Ungaria, Italia, Cehia, Polonia, Austria), ci, mai important, o varietate stilistică a specta­colului teatral care a oferit o şansă unică de vizionare spectatorilor ieşeni mici şi mari, deopotrivă, precum şi specialiştilor. Dincolo de bucuria spectatorilor, studenţii şi profesorii Universităţii de Arte au putut vedea pe viu, pe scena Teatrului „Luceafărul”din Iaşi, alături de spectacolele tradiţionale de păpuşi, marionete sau actori şi clovnerie, teatru dramatic, pantomimă, teatru de obiecte, teatru vizual, black light, teatru karaghioz, teatru de hârtie, commedia dell'arte, teatru dans, film, dans contemporan sau celebrul bunraku asiatic. Diversitatea stilistică a fost ilustrată de artişti recunoscuţi internaţional (mulţi dintre cei prezenţi la Iaşi fiind pionieri ai genului sau discipoli ai unor monştri sacri ai meseriei), astfel încât festivalul a reuşit cu brio să arate excelenţa în domeniu fără să facă ierarhizări. Este apoi o experienţă de contact cultural, dincolo de extrao­rdinara şansă a spectatorilor sau a artiştilor (din Iaşi ori din ţară) de a vedea pe viu spectacole de top, atât pentru români, cât şi pentru creatorii din străinătate – dialog cultural european urmărit cu obstinaţie de evaluatorii ofertelor pentru Capitală Culturală Europeană care vor puncta diversitatea, contactul între culturi şi, mai ales, coproducţia realizată de ieşeni împreună cu partenerii polonezi.

FITPT este un exemplu de profesionalism, de gândire strategică (contactele şi invitaţiile se stabilesc cu aproape un an înainte) şi de discernământ în selecţia invitaţilor, care face ca festivalul să rămînă la un înalt nivel valoric, an de an. Am putea spune, de asemenea, că acest eveniment e un adevărat model în privinţa cheltuirii cu folos a banilor publici alocaţi într-un buget meschin, dar dublaţi de obţinerea unor finanţări din surse alternative şi reprezintă unul din exemplele de succes pentru sporirea vizibilităţii interna­ţionale a Iaşului. Iar albumul aniversar (din care am extras şi datele acestei semnalări), bilingv, 200 de pagini full color de un rafinament grafic absolut occidental, nu este doar unic în domeniu, dar reprezintă o carte de vizită pe care sperăm să o perpetueze şi alte echipe manageriale ale unor evenimente ieşene care nu ar fi rău să mobilizeze şi ele 12.500 de cetăţeni ai oraşului la o ediţie.